Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Sfântul Ioan Maximovici
treacă la „cele pământeşti”. Odată, fiindcă a stat mult în picioare, piciorul i s-a umflat aşa de
tare, încât consiliul medicilor, temându-se de cangrenă, i-a prescris spitalizare urgentă, pe care
el, desigur, a refuzat-o. Când, în sfârşit, membrii comitetului parohial reuşiră, după îndelungi
rugăminţi şi ameninţări, să-l spitalizeze cu forţa (într-o dimineaţă, în ajunul înălţării Sfintei
Cruci), ei triumfară înainte de vreme. La începutul slujbei de priveghere a miezonopticii,
„prizonierul” evada cu succes din spital şi săvârşi întreaga slujbă, evident, fără prescurtări. A
doua zi piciorul îi trecu...
Nici în nevoinţele sale dinainte, din Serbia, vlădica nu-şi îngăduia vreo înlesnire:
continuând să privegheze în timpul nopţilor, el se uda cu apă rece, „ca să se împrospăteze” şi
îşi înăsprea postul, hrănindu-se în Marele Post şi în cel al Crăciunului cu o prescură.
Nemicşorând nimic din cele dinainte, şi-a mai introdus o pravilă nouă: în zilele de pomenire
ale unor sfinţi a început să slujească desculţ (mai târziu ajunse să se îndeletnicească tot mai
mult cu această nevoinţă specifică nebunilor întru Hristos).
O dată cu nevoinţele ascetice creştea şi râvna lui în credinţă. Protoiereul Gheorghi
Larin a fost martorul unui astfel de eveniment neobişnuit: „Odată, într-o seară, în timpul unei
discuţii în cabinetul său, vlădica a răspuns la telefonul care sunase pe birou. Nu ştiu cine îl
sunase, dar nu voi uita niciodată cum, continuând să vorbească, vlădica scăpă receptorul şi
aţipi. Receptorul stătea pe genunchii săi, pe anteriu, iar el, moţăind, continuă încă multă
vreme să asculte şi să vorbească cu cel care îl sunase. După legile naturii, era cu totul
imposibil şi ca vlădica să-l audă pe acela care îl sunase, şi ca acela să audă ce i se răspundea.
Însă, după durata şi sensul celor spuse de vlădica Ioan, îmi era clar că - în chip minunat -
dialogul se producea”.
O cunoştinţă apropiată de-a vlădicăi, O. Skopicenko povesteşte că o femeie,
Menşikova, a fost muşcată de un câine turbat şi, neglijând regulile elementare legate de
tratamentul muşcăturilor, s-a îmbolnăvit de turbare. Când vlădica a împărtăşit-o pe
muribundă, ea fu cuprinsă de una din crizele specifice bolii şi, dând afară spumă pe gură, ea
scuipă şi Sfânta împărtăşanie. Dar Sfintele Taine trebuie consumate, aşa că vlădica le-a ridicat
de pe jos şi le-a înghiţit, însoţitorii care erau cu el n-au apucat decât să strige: „Ce faceţi
Turbarea este foarte molipsitoare!”. Dar vlădica le-a răspuns liniştit: „N-o să se întâmple
nimic, doar sunt Sfintele Taine”. Si, într-adevăr, nu i se întâmplă nimic.
Bărbăţia arhipăstorului din Shanghai putea fi mărturisită nu numai de slujitorii săi, ci
şi de cei care atentaseră la turma sa. Primii au fost puterile ocupante japoneze care cuceriseră
Shanghai-ul, când cel mai mare oraş chinezesc deveni teatrul acţiunilor militare ale celui de-al
doilea război mondial. Imediat după ocupaţie, japonezii au hotărât să „măture” şi colonia rusă
din Shanghai, făcând presiuni foarte dure asupra Comitetului de emigrare: doi activişti ai
Comitetului au fost ucişi. „Shanghai-ul rusesc” a fost cuprins de panică şi vlădica Ioan hotărî
să facă următorul gest nebunesc: se declară în mod public comandantul interimar al coloniei
ruse. Mai mult decât atât, el continuă să-şi viziteze zilnic bolnavii, la orice oră din zi şi din
noapte, ignorând cu totul patrulele şi orele de interdicţie a circulaţiei.
Odată - îşi aminteşte un „rus shanghaian” - în timpul unui schimb de focuri de armă
dintre chinezi şi japonezi prin teritoriul britanic, vlădica dori să viziteze biserica ortodoxă,
amplasată într-o mare clădire lângă malul râului Vampu. Era miezul nopţii. El fu oprit de
patrula japoneză şi traducătorul îl preveni că merge la moarte sigură, însă episcopul îi ceru un
bilet de trecere pentru străzile Concesiunii şi coborî liniştit în zona focului deschis. Focul
încetă tocmai când el traversa strada şi fu reluat abia după trecerea lui. Când se întoarse, la
trecerea podului, patrula japoneză îi prezentă onorul: japonezii erau uimiţi de cele petrecute şi
spuneau că Dumnezeu era Cel Care l-a condus, şi la dus, şi la întors.
Japonezii plecară, dar sosiră alte încercări nu mai puţin primejdioase, întrucât aduceau
discordii şi ispite în Colonia shanghaiană. Imediat după război, în 1946, agenţii stalinişti au
început o agitaţie susţinută în sânul emigraţiei ruse din China, provocând un întreg val de
repatrieri. Episcopul de Shanghai, înţelegând consecinţele reale ale acestei campanii, se
împotrivi cu îndârjire. Nu o dată au avut loc atentate împotriva lui şi „shanghaienii” apropiaţi
10