Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Sfântul Ioan Maximovici
particulare a teologiei ortodoxe. El îi respecta în egală măsură pe mitropolitul Antonie
(Hrapoviţki), cu „tendinţa lui antioccidentală” şi pe mitropolitul Petru (Movilă), care ar fi fost,
chipurile, prea „influenţat” de Occident. Când i se vorbea despre neajunsurile acestor mari
luminători şi apărători ai Ortodoxiei, vlădica respingea această idee şi spunea că „nu sunt
lucruri importante”, căci el se gândea în primul rând la marea moştenire patristică pe care
aceşti teologi au reuşit s-o transmită cu bine, trecând cu vederea neajunsurile lor. Mulţi tineri
teologi contemporani, care abordează adesea prea abstract teologia ortodoxă, prea teoretic,
polemic şi unilateral, ar putea să ia lecţii de la vlădica.
Pentru vlădica Ioan, categoriile teologice, chiar ale celor mai înţelepţi erudiţi teologi,
erau „neimportante”; mai precis, erau neimportante dacă nu transmiteau adevărul şi esenţa
lucrurilor, ci pur şi simplu se împotmoleau în erudiţie. O întâmplare petrecută pe când vlădica
era la Shanghai caracterizează foarte viu libertatea gândirii sale teologice. Odată, asistând la
examenele orale de religie ale unei clase superioare a şcolii de pe lângă catedrala episcopală,
el a întrerupt înşiruirea fără greş a „profeţilor secundari” ai Vechiului Testament cu o
observaţie dură şi categorică: „Nu există profeţi «secundari»!”. Se înţelege că părintele
învăţător al clasei s-a supărat că vlădica i-a subminat autoritatea profesorală, dar probabil că
până în ziua de azi elevii ţin minte această aparent ciudată respingere a categoriilor şi poate că
unii dintre ei au înţeles ceea ce a vrut să spună vlădica Ioan: la Dumnezeu, toţi profeţii sunt
mari şi importanţi şi acest fapt contează mult mai mult decât toate „categoriile” cunoştinţelor
noastre despre ei, oricât ar fi ele de corecte în sinea lor.
Adesea, în articolele sale teologice, vlădica Ioan ne deschide, cu o asemenea turnură
neaşteptată a gândirii, un nou aspect sau o semnificaţie mai profundă a subiectului discutat.
Evident că pentru el teologia nu era doar o ştiinţă omenească, pământească, ale cărei bogăţii
pot fi epuizate de interpretările noastre raţionaliste sau în care putem deveni „experţi”
mulţumiţi de sine, ci era ceva care duce spre cer, care trebuie să ne atragă minţile spre
Dumnezeu şi spre realităţile cereşti, ce nu pot fi cuprinse cu sistemele logice ale gândirii.
Cunoscutul istoric bisericesc rus N. Talberg ne propune să-l privim pe vlădica Ioan
mai întâi de toate, ca pe „un nebun întru Hristos, rămas astfel şi în rangul de episcop” şi, în
această calitate, îl compară cu Sfântul Grigorie Teologul care, în aceeaşi privinţă ca şi vlădica
Ioan, nu corespundea conceptului standard al imaginii unui episcop. Tocmai această
„nebunie” (în concepţia lumească) conferă tonul caracteristic şi operelor teologice ale
Sfântului Grigorie, şi celor ale vlădicăi Ioan; şi unul, şi altul se îndepărtează de părerea
comună, de felul cum „gândeşte” lumea şi, astfel, nu depind de vreun curent sau vreo şcoală.
Ei abordează problemele teologice dintr-un punct de vedere elevat, dar nu academic şi astfel
evită certurile mărunte şi duhul gâlcevii. Cu noile, neaşteptatele turnuri ale gândului, operele
lor devin, în primul rând, un izvor de inspiraţie şi de mai profundă înţelegere a revelaţiei
dumnezeieşti.
Cred că cel mai mult impresionează absoluta simplitate a operelor vlădicăi. De la bun
început este limpede că el îmbrăţişează Tradiţia ortodoxă direct şi necondiţionat, fără nici un
fel de gânduri „duplicitare” despre cum să faci ca să crezi în această Tradiţie şi, în acelaşi
timp, să rămâi un om „multilateral şi cult”. El cunoştea critica contemporană şi, fiind întrebat,
şi-a putut expune motivele concrete, exacte ale dezacordului său, în majoritatea privinţelor. El
a cercetat amănunţit problema influenţei occidentale în Ortodoxie de-a lungul veacurilor şi şia
menţinut un punct de vedere lucid, echilibrat, discernând cu atenţie între ceea ce trebuie
respins ca nepotrivit pentru Ortodoxie şi care nu trebuie recomandat, dar pentru care nu
trebuie nici să „ne înfierbântăm”, şi ceea ce poate fi acceptat ca potrivit modului de viaţă şi
evlaviei ortodoxe. Dar, în pofida tuturor cunoştinţelor lui şi a ştiinţei de a judeca critic, el
continua să creadă cu simplitate în Predania ortodoxă, aşa cum ne-a fost dată de Biserică.
Majoritatea teologilor ortodocşi contemporani, chiar dacă nu sunt influenţaţi de cel
mai extremist mod de gândire protestant-reformat, totuşi privesc Tradiţia ortodoxă printr-o
prismă academică care le este familiară. Dar pentru vlădica Ioan erau familiare, mai întâi de
toate, slujbele ortodoxe, cărora le dedica multe ore în fiecare zi, şi astfel la el lipseşte cel mai
34