Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Sfântul Ioan Maximovici
Şi-a cunoscut păcatele, a înţeles că din propria sa vină a ajuns la acest trist deznodământ şi că
nu avea pe cine să învinovăţească. De aceea, atitudinea duşmănoasă faţă de împlinitorii
torturii - atitudine de care era cuprins tâlharul spânzurat de cealaltă parte a lui Hristos şi, la
început, chiar şi el însuşi (Matei 27, 44) - s-a preschimbat într-un sentiment de smerenie şi de
zdrobire de sine. El a simţit frică faţă de judecata lui Dumnezeu, care îl aştepta. Păcatul
deveni pentru el groaznic şi respingător. În sufletul său, el nu mai era criminal. Dragostea de
oameni şi milostivirea se treziră în el. În el se împleteau acum frica pentru soarta sufletului
său şi dezgustul faţă de batjocorirea nevinovatului Patimilor. Cu siguranţă că auzise şi înainte
de marele învăţător şi Făcător de minuni din Nazaret. Cele petrecute în Iudeea şi în Galileea
erau obiectul multor discuţii şi comentarii în întreaga ţară. Mai înainte, ceea ce auzea despre
El îi trecea pe lângă urechi. Acum, aflându-se împreună cu El şi în aceeaşi situaţie cu El,
tâlharul începea să înţeleagă măreţia morală a Persoanei Sale.
Lipsa de răutate, a-toate-iertarea şi rugăciunea lui Hristos îl zguduiră pe tâlhar. El a
înţeles cu inima că alături nu se afla un om obişnuit. Să Se adreseze astfel lui Dumnezeu, în
clipa morţii, ca Tatălui Său, nu putea decât Acela Care Se ştia pe Sine cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu. Să nu Se clatine în învăţătura Sa despre iubire şi atoateiertare, îndurând toată
josnicia clevetirilor omeneşti şi răutatea celor cărora le făcuse bine, nu putea decât Cel aflat în
cea mai strânsă părtăşie cu Izvorul iubirii, sau Cel Care era El însuşi Acel Izvor.
Tâlharul îşi aminti tot ce auzise neobişnuit despre Cel Răstignit acum împreună cu el
şi un cald simţământ de credinţă se înfiripă în inima lui. Da, neîndoielnic, El era Fiul lui
Dumnezeu întrupat pe pământ, dar petrecând neîntrerupt în împărtăşire cu Tatăl Său, El era
Fiul lui Dumnezeu, neprimit de pământ şi reîntorcându-Se în cer, Fiul lui Dumnezeu Care
putea ierta păcatele oamenilor! În tâlhar S-a născut nădejdea că ar putea să scape de osândă la
judecata de după moarte. Dacă Iisus Se roagă Tatălui Său pentru cei ce L-au răstignit, nu-l va
respinge nici pe cel răstignit împreună cu El. Lui trebuie să i se adreseze, pentru ca Cel cu
Care împarte acum împreună soarta amarelor suferinţe să-l primească la fericirea Sa.
Este adevărat, cuvintele de iubire şi părtăşie pe care i le Va spune lui Iisus vor fi
primite cu derâdere de gloata înnebunită din jur, care îl hulea. A-L recunoaşte pe Iisus ca
drept şi ca Fiu al lui Dumnezeu însemna să atragă asupra sa atenţia şi mânia bătrânilor iudei.
Cu toate că nu mai puteau să-i pricinuiască alte chinuri trupeşti, decât cele pe care le-a
îndurat, ce greu va fi totuşi să simtă numai răutate în jur, cât de mult i se vor îngreuna
suferinţele când şi pe el îl va batjocori mulţimea înfierbântată de gură-cască adunată aici!
De altfel, ce este pentru el acum mânia stăpânitorilor pământeşti, ce sunt acum pentru
el batjocurile oamenilor Oricât de greu ar fi să fii respins de oameni, când eşti pe pragul
morţii şi mai greu este să fii respins de Dumnezeu. El merge acum la judecata lui Dumnezeu
şi numai de Dumnezeu trebuie să se teamă! Trebuie ca în ultimele clipe ale vieţii să facă tot
ceea ce mai poate ca să implore bunăvoinţa lui Dumnezeu!
Fie ca vorbele lui să uşureze măcar cât de cât suferinţele lui Hristos, fie ca măcar unul
dintre hulitori să-şi vină în fire şi să nu-L mai ponegrească. Hristos, Care a făgăduit să
răsplătească chiar şi pentru o cană de apă dată în numele Său, nu-l va lăsa nici pe el fără
răsplată pentru aceasta. Ponegritorii lui Hristos n-au decât să-l ocărască şi pe el, împreună cu
El! Aceasta îl va apropia şi mai mult de Hristos! Dacă va împărţi soarta cu Hristos aici, nici în
slava Sa Hristos nu-l va uita!
Şi iată că, în vacarmul răsunător al batjocurilor, ponegririlor şi ocărilor, el începu să-L
înduplece pe tovarăşul său, atârnat de partea stângă a lui Hristos, să înceteze a-L mai ponegri
pe Iisus: „Nu te temi tu, oare, de Dumnezeu, căci pentru acelaşi lucru eşti osândit Iar noi
suntem osândiţi cu dreptate, căci am primit ceea ce-am meritat după faptele noastre. Pe când
Acesta n-a făcut nici un rău”. Apoi, din gura lui se auzi smeritul glas: „Pomeneşte-mă,
Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Era strigătul fostului tâlhar, de-acum al noului
ucenic al lui Hristos, care a crezut în Hristos atunci când ucenicii dinainte L-au părăsit.
„Tâlharul a teologhisit, iar eu m-am lepădat” (sedealnă, glasul al 5-lea) - striga mai
târziu cu durere Sfântul Apostol Petru. Şi toţi ceilalţi apostoli s-au îndoit de Domnul în
82