Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Predici şi îndrumări duhovniceşti
Soarele, într-adevăr, putea să nu se supună legilor Americii, dar vlădica a fost nevoit
să nu se supună când, la San Francisco, pe 9 iulie 1963 a început procesul împotriva sa, urzit
de mâinile nelegiuiţilor. „Afacerea San Francisco” nu este una dintre cele mai cercetate
momente ale biografiei arhiepiscopului Ioan şi este întru totul de înţeles, de vreme ce până
acum mai sunt destule persoane influente interesate, dacă nu direct, cel puţin indirect de
persistenţa acestor „pete albe”. Şi ele vor rămâne, cu siguranţă, aşa până când nu vor fi
investigate special protocoalele şi stenogramele procesului de la San Francisco. Dar câteva
schiţe despre această chestiune şi forţele bisericeşti şi publice care au provocat-o se
conturează totuşi din publicaţiile Frăţiei Sfântului Gherman.
Ca pretext pentru declanşarea afacerii a slujit conflictul legat de construcţia bisericii
„Bucuria tuturor necăjiţilor”, în desfăşurarea căreia s-au constituit două partide neîmpăcate:
unul considera că era nevoie doar de definitivarea construcţiei catedralei, iar celălalt insista
pentru înnoirea ei (această idee era susţinută şi de vlădica). Nu ştim cine avea mai multă
dreptate de fapt şi de drept, dar ştim că, la apelul vlădicăi, donaţiile au început să curgă şuvoi.
Şi acest şuvoi a devenit uleiul turnat peste focul urii duşmanilor vlădicăi [...]. Unele indicaţii
indirecte ne-au făcut să presupunem că participanţii la campania de acuzare îl învinuiau pe
vlădica Ioan că ar fi pregătit o dezbinare în Biserica Rusă din diaspora: o versiune pretindea
că ar fi voit să treacă sub jurisdicţia Patriarhiei Serbiei, cealaltă versiune, că se pregătea să
devină el însuşi prim ierarh. Mai erau şi alte învinuiri, care aruncau o umbră de îndoială în
privinţa fidelităţii vlădicăi faţă de Sinod. În fine, se strecurau prin ziare şi învinuiri cu totul
imorale. Vlădica înţelegea perfect situaţia şi i-a scris în raportul său întâiului Ierarh al
Sinodului, mitropolitul Anastasie [...] că se încearcă o tentativă conştientă şi bine plănuită de
desfiinţare a lui 17 .
Într-adevăr, vlădica era cel mai autoritar şi mai popular arhipăstor al Sinodului, şi
numirea lui la conducerea celei mai mari eparhii sinodale din San Francisco (în condiţiile
păstrării arhiepiscopiei Europei de Vest) putea face cu uşurinţă să se vadă în el candidatul cel
mai potrivit ca întâi Ierarh. Nu întâmplător a fost propus printre candidaţi, după retragerea la
odihnă a mitropolitului Anastasie. [...]
Însă duşmanii vlădicăi nu puteau să se prezinte la judecată cu adevăratele lor pretenţii:
trebuiau prezentate motive mai „obiective”. De aceea, ei s-au folosit de conflictul legat de
construcţia catedralei, aducând împotriva vlădicăi acuzaţia fără precedent de a-şi fi însuşit
banii eparhiei (această învinuire era adusă unui om care nici măcar nu-şi putea închipui că un
preot poate spune neadevărul!). Pentru a face aceasta, ei au încălcat în mod deschis canoanele
bisericeşti potrivit cărora un episcop poate fi deferit justiţiei civile numai după ce este privat
17 Motive pentru urmărirea vlădicăi din punctul de vedere al „gândirii sinodale” erau destule. Cinstindu-i pe
sfinţii de demult ai Apusului (mai ales pe Fericitul Augustin), din punctul de vedere al „zeloţilor” sinodali, el
aducea o lovitură „purităţii ortodoxe”; nu voia să-i considere pe „neostilişti” ca neortodocşi (fiind el însuşi, în
acelaşi timp, un mare râvnitor al vechiului calendar); atrăgea suspiciuni datorită legăturii ascunse cu grecii
renegaţi; slujind de câteva ori împreună cu clerul de la Patriarhie, l-a pomenit pe Patriarhul Moscovei alături de
întâiul Ierarh al Sfântului Sinod, ceea ce l-a făcut ţintă reproşurilor de complicitate cu „serghianiştii” (în pofida
hotărâtei sale acuzări a Declaraţiei mitropolitului Serghie* şi a faptului că rămăsese singurul arhiereu din
Orientul îndepărtat, credincios Sinodului în anii '40). (Citat din cartea „Fericitul Ioan Făcătorul de minuni”, de
ieromonahul Serafim Rose şi egumenul Gherman (Podmoşenski)). (n.r.r.)
* Mitropolitul Serghie (Voskresenski), 1897-1944: mitropolit de Vilnius şi Lituania, exarh de Letonia şi Estonia.
Arestat de mai multe ori de puterea sovietică. „Declaraţia sa de loialitate faţă de statul sovietic” a fost emisă,
într-o primă variantă, în 1926ş prin aceasta, el făgăduia totală loialitate faţă de stat şi neamestecul în politică,
subliniind, totodată, că Biserica nu-şi asumă răspunderea atitudinii politice a clerului din Rusia sau din
străinătate. (Totuşi, în acelaşi mesaj, ca şi în cel din acelaşi an adresat bisericilor din emigraţie, mitropolitul
Serghie le sugerează să se separe de Moscova şi să intre în componenţa Bisericilor locale.) Istoria Bisericii Ruse
din deceniile imediat următoare Revoluţiei Roşii este deosebit de complicată şi reflectă încercările cele mai
variate de a supravieţui dogmatic, jurisdicţional şi fizic, în condiţiile în care statul făcea tot posibilul să o
dezbine, să o compromită şi chiar să o desfiinţeze fizic.
23