Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

8
Sfântul Ioan Maximovici
întrupării lui Dumnezeu; în epoca isihastă, atentau la învăţătura despre energiile necreate şi
despre harul Sfântului Duh, iar în perioada părintelui Ioan ele deformau învăţătura Bisericii
(despre Maica Domnului, care a fost sancţionată de catolicism în 1854 cu o nouă dogmă, iar
în filozofia rusă au fost reprezentate de curentul destul de încâlcit din punct de vedere
conceptual, dar suficient de influent, al sofiologiei. Acest curent, a cărui esenţă constă în
ipostazierea (ontologizarea) chipului „înţelepciunii dumnezeieşti” în persoana (Sofiei -
energia feminină Universală, privită în calitate de „persoană” a lumii create şi, în acelaşi timp,
introdusă în însăşi alcătuirea firii dumnezeieşti (Sofia creată şi Sofia necreată) -, a fost practic
deja prezentat în formă finală în numeroasele opere ale lui Vladimir Soloviov. Apoi a fost
amintit în scrierile de tinereţe ale părintelui Pavel Florenski, a fost romanţat în „imnurile
sofianice” ale lui L. Karsavin şi apoi propus spre revizuirea ca sistem a dogmaticii ortodoxe
de protoiereul Serghei Bulgakov. Cu acesta din urmă intră în polemică modestul învăţător al
Seminarului din Bitolia.
În articolul publicat în 1928, „Cinstirea Maicii Domnului şi a lui Ioan Botezătorul şi
noua orientare a gândirii teologice ruse”, părintele Ioan dovedeşte cu ajutorul textelor Sfinţilor
Părinţi inconsistenţa încercării părintelui S. Bulgakov de a-şi fundamenta prin trimiteri
patristice fanteziile mariologice, legate de „extragerea” iniţială a Fecioarei Maria din firea
omenească „comună” şi de aşezarea ei „pe aceeaşi treaptă” cu Mântuitorul (în calitate de
mijlocitoare între firile dumnezeiască şi omenească, de co-ispăşitoare a neamului omenesc şi,
finalmente, de cvasi-zeitate feminină sui-generis, „care să stabilească echilibrul” cu El,
considerat ca divinitate „masculină”). De asemeni, părintele Ioan arată lipsa de temei a
încercării lui Bulgakov de a-l prezenta pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul ca fiind două aspecte
ale Sofiei.
În lucrarea apărută în acelaşi an, „Cum Sfânta Biserică Ortodoxă a cinstit-o şi o
cinsteşte pe Maica Domnului”, părintele Ioan se opreşte în mod intenţionat la mariologia
neocatolică, arătând că, atribuind Maicii Domnului cinstiri dumnezeieşti, „râvnitorii lipsiţi de
dreaptă socotinţă” îi micşorează de fapt meritele (eliminând, astfel, nevoinţa sfinţeniei ei) şi
pune în relaţie aceste tendinţe cu mai sus menţionatele inovaţii ale sofiologilor ruşi (care se
delimitează, în cuvinte, de învăţătura neocatolică).
În fine, în articolul din 1930, „Învăţătura despre Sofia, Înţelepciunea dumnezeiască”
profesorul din Bitolia, bazându-se pe scrierile liturgice şi pe textele biblice, dovedeşte
nefundamentarea ipostazierii înţelepciunii dumnezeieşti, care indică lămurit asupra Celui de-
Al Doilea Ipostas al Sfintei Treimi. Observând, în locuri concrete, apropierea sofiologilor de
gnosticii secolelor II-III, părintele Ioan evidenţiază esenţa fenomenului sofiologiei: „Mai mult
decât formal, noii filozofi se apropie de ereticii de demult, gnosticii. Şi aceia, şi aceştia au
tendinţa de a cunoaşte toate tainele lumii de sus, de a localiza exact fiecare lucru într-o
schemă născocită de ei. Cea care-i conduce şi prevalează este raţiunea omenească. Sfânta
Scriptură, adevărurile revelate sunt adaptate la învăţături create de fantezia omenească şi din
ele se ia numai ceea ce se potriveşte şi este în acord cu aceste învăţături...”
Nu este de mirare că un luminător atât de strălucitor nu a putut rămâne multă vreme
sub obroc. O cunoştinţă de-a părintelui Ioan, sora Maria Dmitrievna Pavlenko, povesteşte că,
întâlnindu-l în 1934 într-un tramvai din Belgrad, acesta i s-a plâns că fusese convocat din
greşeală în capitală, în locul unui alt ieromonah Ioan, care urma să fie hirotonit episcop. A
doua zi părintele îi spuse că lucrurile s-au agravat mai rău decât crezuse el, întrucât el era cel
pe care doreau să-l facă episcop. Ca răspuns la obiecţiunile lui, legate în primul rând de
defectele de vorbire, în Sinod a fost făcută observaţia spirituală că şi Moise suferise de astfel
de dificultăţi.
Astfel, pe 28 mai 1934 Ioan deveni ultimul dintre episcopii hirotoniţi de mitropolitul
Antonie. Ca răspuns la propunerea de a se retrage la odihnă în China, ierarhul îi scria
destinatarului său: „Dar în locul meu vi-l trimit, ca pe propriul meu suflet, ca pe inima mea,
pe episcopul Ioan. Acest om mărunt, plăpând, aproape un copil ca înfăţişare, este de fapt, în