Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Sfântul Ioan Maximovici
Puterea personalităţii lui harismatice, prin care harul dumnezeiesc transfigura totul, nu
doar „pe cele sufleteşti şi pe cele lăuntrice”, ci şi „pe cele trupeşti şi pe cele din afară” - cum
spune Sfântul Teofan Zăvorâtul - era înţeleasă nu doar de cei care îi împărtăşeau convingerile.
Despre felul cum acest har era resimţit de oamenii cei mai diverşi dau mărturie multe amintiri
ale contemporanilor săi: iată un preot din Paris care-l roagă să se roage pentru un fiu de-al său
duhovnicesc, bolnav; dispecerul gării Saint-Lazare, care întârzie ordinul de pornire a trenului,
observând de departe silueta măruntă a ierarhului, care trebuie să mai schimbe câteva cuvinte
cu cineva; un vagabond din Lyon, care vorbeşte cu cinism despre toţi, în afară de vlădica,
despre care povesteşte cu evlavie. Dar credem că cel mai bine a vorbit despre arhiepiscop
parohul unei biserici catolice din Paris, care s-a adresat tineretului sceptic în problema
credinţei cu următoarele cuvinte: „Voi cereţi dovezi, voi spuneţi că azi nu se mai întâmplă
minuni, că nu mai sunt sfinţi. De ce să vă aduc dovezi teoretice, când acum pe străzile
Parisului umblă un sfânt: Saint Jean Nus Pieds (Sfântul Ioan cel Desculţ)!”
Excepţionalul scriitor duhovnicesc, schiarhimandritul Sofronie (†1993), cel care l-a
descoperit lumii pe marele sfânt al secolului XX, stareţul Siluan Athonitul († 1938), spune că
nu este uşor să trăieşti lângă sfinţi. Nu le era uşor oamenilor obişnuiţi să trăiască alături de
vlădica Ioan, care avea deschidere spre „suprafiresc”. Unul dintre foştii săi enoriaşi din
Bruxelles i-a povestit autorului acestor rânduri că vlădica, cu slujbele lui prelungite - cum se
exprima el -„îi extenua în rugăciune”; iar fosta secretară a arhiepiscopului, contesa M.N.
Apraksina, observa că era foarte pretenţios faţă de preoţi şi faţă de toţi cei ce slujeau în
biserică. Erau multe lucruri pe care vlădica nu le îngăduia: pe femeile cu buzele rujate le
oprea să se apropie de sfânta cruce, interzicea mutarea lumânărilor dintr-un loc în altul sau
scoaterea lor înainte de a arde până la capăt; pe paraclisieri îi oprea să poarte cravată în timpul
sfintei slujbe. Vlădica era foarte sever şi în unele probleme de principiu, în primul rând,
referitor la menţinerea calendarului vechi (de aici, o nouă oprelişte: nu se îngăduia punerea
bradului de Crăciunul heterodox). Ieromonahul Petru îşi aminteşte cum odată, la un examen la
religie, când o fată a tras un bilet despre Patriarhul Nikon (pe care vlădica îl cinstea foarte
mult), arhiereul a întrebat-o dacă îl considera pe patriarh o mare personalitate. Nemulţumit de
răspunsul fetei, el i-a poruncit cu asprime să-l considere de acum înainte pe Nikon drept „cel
mai mare dintre patriarhii ruşi”.
O trăsătură specială a caracterului său era atitudinea neobişnuită faţă de obiecte
aparent comune. Astfel, el insista ca secretarii lui să se poarte cu mare atenţie cu plicurile
primite, folosind pentru deschiderea lor un cuţitaş special („Numai Stalin rupe plicurile”,
glumea el mereu în astfel de cazuri). Cu nu mai puţină „pietate” se purta cu cutiile poştale: pe
orice vreme, chiar şi iarna, traversa strada desculţ, doar ca să pună o scrisoare, şi niciodată nu
lăsa această treabă pe seama altcuiva. Umblatul desculţ al vlădicăi le crea multe griji
apropiaţilor săi. De câte ori încercase Zinaida Guilleme să-i aştearnă un covoraş peste
podeaua rece de ciment, dar el întotdeauna, zâmbind, găsea mijlocul să stea desculţ direct pe
podea. În fine, după ce s-a rănit grav la picior într-un colţ de pietriş din parcul Versailles,
conducerea [Bisericii] îi interzise să mai umble fără pantofi.
Protopresbiterul M. Znosko-Borovski povesteşte: „Mulţi parizieni nu-l înţelegeau pe
vlădica, îi stingherea înfăţişarea lui, faptul că umbla desculţ. Au existat şi plângeri la adresa
lui, trimise mitropolitului Anastasie. Într-una dintre plângeri se cerea ca întâistătătorul să-i
poruncească vlădicăi Ioan să poarte pantofi. Mitropolitul Anastasie răspunse la această cerere
şi îi scrise vlădicăi o scrisoare. Iar enoriaşii bucuroşi se grăbiră să-i aducă arhipăstorului lor o
pereche de pantofi noi. Vlădica primi cadoul, le mulţumi, dar nu-i încălţă, ci purta pantofii...
sub braţ. O nouă plângere la mitropolit, acesta iarăşi îi scrie vlădicăi despre ascultare şi
primeşte acest răspuns: «Am împlinit prescrierea înalt Preasfinţiei Voastre, mi-aţi scris să port
există în jur de optzeci de astfel de parohii; există parohii „galicane” şi în alte ţări ale Europei şi în America, (n.
redacţiei ruse).
18