Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Sfântul Ioan Maximovici
de la Solodovnikova, pe când săvârşea pomenirea la proscomidie, s-a rugat cu glas tare pentru
„Elena şi Aleksei, aflaţi în grea suferinţă”. A doua zi a sosit o telegramă care anunţa că
Solodovnikova căzuse la Moscova de pe scara rulantă a metroului şi se afla la spital.
Adesea Zinaida voia să-l întrebe ceva pe vlădica, dar nu apuca în timpul zilei, întrucât
după Liturghie el era tot timpul ocupat cu câte ceva, ori pur şi simplu se retrăgea în chilia lui,
iar seara, când era mai liber, ea deja uita, luată de treburi, ce voise să-l întrebe. Şi nu o singură
dată se întâmpla ca vlădica, aplecat deasupra farfuriei în timpul trapezei (el cina, de obicei, în
jurul orelor 11 seara), într-o doară, de parcă nu vorbea cu ea, să-i răspundă înmărmuritei
Zinaida la toate întrebările pe care aceasta nu apucase să i le pună.
Odată, la biserica lor din Paris sosi din Elveţia un om în vârstă, care se numea
Grigorie. Într-o zi, acesta citea ceasurile în strană, iar vlădica săvârşea proscomidia în altar,
iar uşa laterală era întredeschisă. Terminând de citit, Grigorie se apropie de uşa altarului şi
înmărmuri. El îl văzu pe vlădica învăluit în lumină strălucitoare ca soarele, stând ridicat în
aer, la un picior deasupra pământului. Grigorie se îndepărtă repede şi nu putu să rostească nici
un cuvânt, iar vlădica îşi continuă slujba, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Acelaşi lucru l-
a văzut şi o monahie foarte bătrână din mănăstirea Lesninsk - acolo, acest fenomen se
petrecuse cu vlădica în timp ce se ruga în faţa icoanei Ivirite a Maicii Domnului, la care avea
mare evlavie.
Elena Pavlova, o prietenă de-a Zinaidei Guilleme, care îl cinstea foarte mult pe
vlădica, se plânse odată că îi apăruse o excrescenţă în talpă, pentru care era deja nevoie de
intervenţie chirurgicală, dar ei îi era frică să se interneze pentru operaţie. Zinaida chiar se miră
că nu îi vorbise de asta până atunci vlădicăi (după care ar fi putut merge liniştită la operaţie).
Cu simplitate copilărească, Elena i se adresă în gând vlădicăi, cu rugămintea de a evita cu
totul operaţia. Din ceasul acela excrescenţa îi dispăru pentru totdeauna.
Pe 6 ianuarie 1958, francezii nou-convertiţi la ortodoxie Emile Mouana şi Pauline
Richer a fost încercaţi de „ispita focului”. La orele 10 fix dimineaţa, în drum spre mănăstirea
Fourquet, unde se pregătea să slujească vlădica, ei au ajuns victimele unei catastrofe
automobilistice. Au fost aduşi la spitalul Saint-Germain. Emile, care era în stare de
inconştienţă, avea ambii genunchi zdrobiţi, coastele fracturate şi vătămări foarte grave ale
capului şi stomacului, iar Pauline avea câteva fracturi ale mâinii şi piciorului drept (după
operaţie a pierdut mult sânge). Emile s-a vindecat la scurtă vreme după ce vlădica i-a poruncit
unei maici din Fourquet să-i aducă la spital pâine sfinţită, iar Pauline, când însuşi vlădica a
vizitat-o, i-a cuprins mâinile şi, tăcând vreme îndelungată, le-a ţinut într-ale sale. Emile
spunea că numeroase vindecări făcute de vlădica vor rămâne necunoscute, întrucât pe mulţi
bolnavi îi vizita „foarte discret”. El ne mai înştiinţa că, în timpul întâlnirii cu vlădica la
Versailles, unii au văzut cum capul şi umerii săi erau înconjuraţi de un nimb albastru.
Nikolai Ivanovici Bucinski, care trăieşte în Franţa, ne povesteşte două întâmplări.
Prima sa întâlnire cu vlădica s-a produs pe când era enoriaş al bisericii ruse de pe strada
Ribera din Paris (venind de la Versailles, vlădica săvârşea acolo slujba de duminică). Pe
atunci, ca foarte mulţi alţi emigranţi, Nikolai Ivanovici lucra ca şofer de taxi: lua o maşină
dintr-un garaj şi-i plătea proprietarului un procent din câştigul zilnic, într-o duminică, parohul
bisericii i-a propus să-l conducă pe vlădica înapoi la Versailles. Pe drum, ei şi-au amintit cu
plăcere de tinereţea lor de cadeţi (şi Nikolai Ivanovici fusese cadet, dar nu al Corpului din
Poltava, ci al Corpului Vladimiro-Kievski); ajunşi la Versailles, vlădica, blagoslovind, îl lăsă
să plece. De abia din acest moment a început ziua de lucru a lui Nikolai Ivanovici (căci, pe
deasupra, după Liturghia de la Paris, vlădica întârziase foarte mult în biserică). Şi Nikolai
Ivanovici îşi făcea griji dacă va reuşi, după ce pierduse atâtea ore, să-i plătească şefului suma
pretinsă. Dar blagoslovenia vlădicăi compensa totul: treaba a mers atât de spornic, încât în
scurtă vreme a câştigat mai mult ca de obicei. De atunci nu se mai tulbura niciodată când
trebuia să-l conducă pe vlădica: în acele zile era deosebit de norocos.
Bucinski îşi aminteşte şi de un alt episod, când parohia lor a fost mutată pe strada
Claude Lorrain. Un enoriaş a ajuns la spital, unde medicii au stabilit că singurul mod de a-i
20