Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Sfântul Ioan Maximovici
Lui F.A. Gering i s-a descoperit un cancer al amigdalelor. După o rugăciune făcută de
vlădica, medicii au constatat că boala a dispărut.
Cunoscutul ostenitor pentru Biserică, N.M. Kotlearevski (tatăl celor care ne-au
furnizat aceste mărturii) a plecat într-o staţiune balneo-climaterică din oraşul Spaa (Belgia), să
se trateze de inimă şi hipertensiune dar, chiar în timpul tratamentului, i-a fost detectat un
infarct. Medicii i-au spus că nu era nici o speranţă. Vlădica a început să se roage pentru el
într-o sâmbătă, iar luni bolnavului i se constată doar „o stare de slăbiciune”.
I.V. Ostaşnikov ne-a relatat că, după ce vlădica a vizitat-o pe mama sa, în aceeaşi zi ea
a simţit pentru prima dată în viaţă că nu o mai doare spatele, fracturat demult, în copilărie.
Preotul Raionului din Paris al Bisericii Ruse din exil, cuviosul protoiereu Veniamin
Jukov mărturiseşte ce s-a întâmplat odată cu protodiaconul G.N. Riabinin. În anii '50 a avut
loc un parastas în timpul căruia acesta slujea pe lângă vlădica şi un alt arhiereu. Când mergeau
în urma coşciugului, protodiaconul s-a ispitit să-şi închipuie cum îi va face parastas lui vlădica
însuşi. Citindu-i gândurile, vlădica s-a întors către el şi i-a spus: „încetează!”.
Întâmplările arătate aici sunt doar puţin din ce ar putea înşira povestitorul despre viaţa
vlădicăi Ioan în Europa de Vest. Dar sunt mai mult decât îndeajuns pentru a înţelege acea
forţă de respingere pe care duhurile căzute, care sârguiesc spre pierzania omenirii, au aflat-o
în faptele vlădicăi. Unii dintre cei ce l-au cunoscut pe vlădica mărturisesc că demonii i se
arătau chiar pe faţă 16 . Dar mult mai multe se cunosc despre lucrările lor prin mijlocitori, pe
care îi aleg aproape întotdeauna în asemenea cazuri dintre oamenii care nu se îndoiesc nici
pentru o clipă că îl slujesc pe Dumnezeu mai bine ca oricine.
Astfel, în urma clevetirilor, vlădica este transferat pentru câtăva vreme de la Paris la
Bruxelles (unde e „mai multă linişte” şi turma e mai mică). Ura faţă de vlădica i-a lovit şi pe
unii arhierei care-i erau apropiaţi. Aşa, de exemplu, Episcopul Leontie (Bartaşevici) al
Genevei a fost otrăvit. Dar acestea sunt numai preludii la tragedia al cărei deznodământ a
venit în curând.
În 1962, marele prieten al vlădicăi, arhiepiscopul Tihon, întâistătătorul scaunului din
San Francisco, s-a retras la odihnă la mănăstire, pe motive de boală. În lipsa lui, din pricina
unui conflict care a împărţit în două lumea bisericească, este întreruptă construcţia unei noi
catedrale. Ca răspuns la cererile miilor de enoriaşi din San Francisco (majoritatea provenind
din fosta obşte din Shanghai), Sinodul îl numeşte pe vlădica Ioan ca întâistătător al acestei
imense eparhii a Bisericii Ruse din diaspora. Lui i-a revenit ca sarcină să stingă incendiul.
22
America (1962-1966)
Vlădica Ioan a sosit la ultima sa catedră în aceeaşi zi, ca şi la prima, cea din Shanghai:
de praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, şi iarăşi era o biserică neterminată,
închinată Maicii Domnului. În primele luni însă el a fost conducătorul eparhiei Americii de
Vest, rămânând şi arhiepiscop al Europei de Vest. Ieromonahul Petru mărturiseşte că, până ce
nu a fost numit oficial la noua catedră, vlădica şi-a păstrat şi ceasul potrivit după ora Europei
de Vest. Lumea râdea de el, dar lui nu-i păsa deloc, întrucât continua să trăiască cu turma lui
de până atunci, nesupunându-se spaţiului şi timpului. Când a fost „dezbrăcat” în altar, după
Liturghia din Sâmbăta Mare din 1963, el, privindu-şi ceasul „european” şi făcându-şi semnul
crucii, a spus: „La Paris a început Utrenia” (Zinaida Guilleme îşi aminteşte cum imediat după
aceasta el le-a telefonat la Paris ca să-i felicite de Paşti). Nici după aceea el nu şi-a schimbat
mersul ceasului după ora de vară, repetând zâmbitor că soarele nu se supune legilor Americii.
16 Ieromonahul Petru îşi aminteşte cum, împreună cu episcopul Nectarie şi cu vlădica, auzind din maşină
zgomotul pătrunzător al sirenelor automobilistice, ei au început să discute despre asocierile de idei pe care le-ar
putea trezi acest sunet. „Vlădica Nectarie ne spuse: «Nu ştiu cum urlă duhurile rele, n-am avut ocazia să le aud».
Vlădica Ioan ascultă în tăcere, apoi spuse încet: «Să nu dea Dumnezeu să auzi cum urlă dracii». Apoi eu şi
vlădica Nectarie ne-am spus că, din aceste vorbe ale vlădicăi, amândoi am avut impresia că el i-a auzit”, (n.r.r.)