Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Predici şi îndrumări duhovniceşti
cunoaşteri a textelor patristice care-i caracterizează, nu au putut transmite duhul, caracterul şi
farmecul Ortodoxiei, aşa cum a putut simpla şi neînvăţata stareţă.
Căutările neofitului nostru, căutările unui contact cu Predania ortodoxă vie şi
adevărată s-au încheiat o dată cu întâlnirea arhiepiscopului Ioan (Maximovici). În acesta el
găsi teologul cultivat al şcolii „vechi”, care, în acelaşi timp, era foarte bine pus la punct în
privinţa criticii acestui tip de teologie din gândirea teologică contemporană şi care, cu mintea
sa pătrunzătoare, putea desluşi adevărul acolo unde acesta putea fi pus la îndoială. Dar mai era
în el ceva ce le lipsea tuturor „înţelepţilor” teologi ai veacului nostru: simplitatea şi evlavia
acelei stareţe care zguduise atât de profund inima căutătorului de Dumnezeu. Vlădica Ioan i-a
cucerit mintea şi inima nu pentru că era „fără de păcat” - în Biserica lui Hristos nu există aşa
ceva -, ci pentru că a văzut în acest episcop pilda Ortodoxiei, pe adevăratul teolog a cărui
teologie era urmarea unei vieţi drepte şi adânc înrădăcinate în Sfânta Tradiţie a Bisericii
Ortodoxe... Şi tânărul nostru neofit descoperi că, în pofida minţii lui agere şi a gândirii critice,
cuvintele vlădicăi Ioan se puneau mult mai des în acord cu cuvintele simplei egumene, decât
cu cuvintele celor mai erudiţi teologi contemporani.
Operele teologice ale vlădicăi Ioan nu aparţin unei anumite şcoli, în ele nu se vede
influenţa nici unui teolog din trecutul apropiat. Este adevărat că vlădica Ioan a fost chemat la
teologhisire în acelaşi sens în care a fost chemat la călugărie şi la slujirea Bisericii - de
marele său învăţător, mitropolitul Antonie (Hrapoviţki) şi este tot atât de adevărat că şi-a
însuşit pe deplin tendinţa îndrumătorului său, de susţinere a necesităţii „întoarcerii la Sfinţii
Părinţi” şi la o teologie fundamentată, în primul rând, pe o viaţă morală şi duhovnicească,
decât strict academică. Dar operele teologice ale mitropolitului Hrapoviţki sunt foarte diferite
şi în duh, şi în concepţie, şi în conţinut. El se învârtise mult în cercurile academice şi
intelectuale ale vremii lui şi multe dintre lucrările lui sunt consacrate unor argumente şi
apologetici aplicabile în cercurile pe care le cunoştea. În lucrările vlădicăi Ioan, dimpotrivă,
apologetica lipseşte cu desăvârşire, ele nu sunt deschise pentru discuţii. El nu intra în dispută,
ci pur şi simplu expunea învăţătura ortodoxă. Când exista necesitatea de a respinge
învăţăturile mincinoase (cel mai grăitor exemplu îl constituie cele două mari articole ale sale
referitoare la sofianismul lui Serghei Bulgakov), cuvintele sale convingeau nu prin coerenţa
sau logica argumentaţiei, ci prin însăşi puterea învăţăturii patristice expuse şi a textelor citate
de el. El nu se adresa unui public academic sau cultivat, ci conştiinţei ortodoxe nealterate şi
nu vorbea despre „întoarcerea la sfinţii părinţi”, întrucât ceea ce a scris el este pur şi simplu o
nouă rostire şi o transmitere a Predaniei patristice, fără nici o tentativă de a justifica sau a
scuza acest fel de abordare.
Izvoarele teologiei vlădicăi Ioan sunt foarte simple: Sfânta Scriptură, scrierile
patristice (mai ales ale marilor părinţi ai secolelor IV şi V) şi, ceea ce-l scoate cel mai mult în
evidenţă, textele slujbelor ortodoxe. Ultimele, care arareori au fost folosite în asemenea
măsură de teologii contemporani, indică abordarea mai degrabă practică decât ştiinţifică a
teologiei de către vlădica Ioan. Este evident că era în totalitate absorbit de sfânta slujire a
Bisericii Ortodoxe şi că teologia lui este inspirată direct de acest izvor. Inspiraţia nu îi venea
în timpul orelor de meditaţie, rezervate teologhisirii, ci în timpul prezenţei sale zilnice la toate
slujbele bisericeşti. El înţelegea teologia ca pe o parte inseparabilă a vieţii obişnuite şi,
neîndoielnic, aceasta l-a făcut teolog într-o mult mai mare măsură decât cursurile formale de
teologie.
Ca urmare, nu vom descoperi la vlădica Ioan un „sistem teologic”. Nu trebuie să
vedem în aceasta un protest împotriva marilor lucrări de teologie sistematică din Rusia
secolului al XIX-lea; fără nici o îndoială, vlădica s-a folosit de catehismele sistematice ale
acelei epoci în activitatea lui misionară. (La fel cum au făcut mulţi mari luminători ai Greciei
şi ai Rusiei secolelor XIX şi XX, considerând aceste catehisme ca fiind nişte îndrumare
excelente pentru educarea ortodoxă a popoarelor lor.) Sub acest aspect, vlădica nu urma
modei şi nu a aparţinut vreunui curent de-al teologilor şi al învăţăceilor lor, nici din trecut,
nici din prezent, întrucât prea adesea acestea dau o importanţă exagerată câte unei abordări
33