Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Sfântul Ioan Maximovici
O parte însemnată a ruşilor plecaţi în străinătate aparţine acelei pături a intelectualităţii
care trăise, în ultima vreme, cu ideile Apusului. Numărându-se printre fiii Bisericii Ortodoxe,
declarându-se ortodocşi, oamenii acestei categorii, în modul lor de a privi lumea, s-au abătut
mult de la Ortodoxie. Principalul lor păcat a fost faptul că nu-şi întemeiau convingerile şi
rânduiala vieţii pe credinţa ortodoxă, ci se străduiau ca regulile şi învăţăturile Bisericii
Ortodoxe să le pună în acord cu propriile lor dorinţe şi obiceiuri. De aceea, pe de o parte, ei se
interesau destul de puţin de esenţa învăţăturii ortodoxe, adesea considerând învăţătura
dogmatică a Bisericii ca fiind cu totul nereală, iar pe de altă parte, respectau cerinţele şi
obiceiurile Bisericii Ortodoxe, dar doar în măsura în care aceasta nu le stingherea modul de
viaţă mai mult european decât rusesc. De aici atitudinea neglijentă faţă de posturi, mersul la
biserică doar pentru răgazuri scurte, şi acelea mai mult pentru satisfacerea unor sentimente
estetice decât a celor religioase, şi o totală neînţelegere a religiei ca fundament principal al
vieţii spirituale a omului. Mulţi, desigur, aveau o altă orientare lăuntrică, dar puţini au avut
destulă putere de spirit şi pricepere ca să exprime acest lucru în viaţă.
În sfera vieţii publice, această pătură trăia tot cu ideile Apusului. Nelăsând nici un loc
în viaţa ei influenţei Bisericii, această categorie se străduia să reconstruiască întreaga viaţă a
Rusiei, mai ales în sfera conducerii de stat, după modele occidentale. De aceea, în ultima
vreme s-a dus o luptă deosebit de crâncenă cu puterea de stat; în plus, necesitatea reformelor
liberale şi a unui sistem democratic în Rusia a devenit pentru ei un fel de nouă credinţă, pe
care dacă n-o mărturiseai, însemna că eşti înapoiat. Folosindu-se, pentru lupta cu monarhia, de
clevetirile la adresa familiei imperiale, larg răspândite în întreaga Rusie şi fiind, în acelaşi
timp, stăpânită de setea conducerii, intelectualitatea a contribuit la prăbuşirea Rusiei imperiale
şi a pregătit terenul pentru puterea comunistă. Apoi, neîmpăcându-se cu gândul pierderii atât
de îndelung aşteptatei puteri, ea a declarat război comuniştilor, având ca motiv principal, la
început, refuzul de a le ceda lor puterea. Apoi, bătălia împotriva puterii sovietice a cuprins
cercuri largi ale populaţiei, atrăgând, mai ales, tineretul care, într-un elan arzător, dorea să
refacă „o Rusie unică şi indivizibilă” cu preţul propriei vieţi. S-au făcut multe fapte de vitejie,
care au întipărit în istorie eroismul armatei ruse iubitoare de Dumnezeu, însă poporul rus s-a
dovedit încă nepregătit pentru eliberare, şi comuniştii au fost biruitori.
Parţial, intelectualitatea a fost nimicită, parţial, a fugit peste graniţă, salvându-şi viaţa,
între timp, comuniştii şi-au dat întreaga aramă pe faţă şi, în afară de intelectualitate, o mare
mulţime de oameni din alte categorii a părăsit Rusia, pe de o parte salvându-şi viaţa, pe de altă
parte nedorind să slujească ideologic comunismul.
Ajunşi în străinătate, ruşii au avut de îndurat zguduiri sufleteşti şi mai puternice. În
sufletul majorităţii s-a produs o ruptură semnificativă, manifestată prin întoarcerea, în masă, a
intelectualităţii la Biserică. Multe biserici din străinătate sunt umplute mai ales de intelectuali.
Intelectualitatea a început să se intereseze de problemele vieţii spirituale şi a început să
participe activ la acţiunile Bisericii. S-au format o mulţime de cercuri şi societăţi cu obiective
religios-educaţionale, ai căror membri studiază Sfânta Scriptură, operele Sfinţilor Părinţi şi, în
general, viaţa duhovnicească şi problemele teologice. Mulţi dintre aceştia au intrat în rândul
preoţimii.
Însă toate aceste fenomene îmbucurătoare au avut şi o faţă negativă. De departe, nu
toţi cei care s-au întors la credinţă au primit-o în toată deplinătatea învăţăturii ortodoxe.
Mintea orgolioasă nu s-a putut împăca cu faptul că, până acum, se aflase pe o cale greşită. Aşa
că apărură tendinţe de a pune în acord învăţătura creştină cu părerile şi ideile dinainte ale
proaspeţilor reveniţi la credinţă. De aici, apariţia unui şir de noi curente religios-filozofice,
adesea total străine de învăţătura Bisericii. Dintre acestea, o deosebită răspândire a căpătat
sofianismul, bazat pe recunoaşterea valorii de sine stătătoare a omului şi exprimând
psihologia intelectualităţii.
Sofianismul ca învăţătură este cunoscut unui cerc relativ restrâns de persoane, dar îl
respectă în mod deschis foarte puţini, însă o parte importantă a intelectualităţii din emigraţie îi
este înrudită spiritual, întrucât psihologia sofianismului constă în cinstirea omului considerat
56