Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Predici şi îndrumări duhovniceşti
vremea aceea. Chiar şi Sfântul Ioan Teologul, care îl urma nedespărţit pe învăţătorul său şi
care stătea lângă Cruce pe Golgota, cu toate că a continuat să-I fie credincios lui Iisus, Care îl
îndrăgise, nu a avut atunci credinţă deplină în dumnezeirea învăţătorului său: abia după
înviere, intrând în mormântul gol, unde au rămas ştergarele şi mahrama cu care fusese
înfăşurat Trupul mort al lui Hristos, Ioan „văzu şi crezu” că Hristos a înviat cu adevărat şi că
este Fiul lui Dumnezeu.
Apostolii s-au îndoit în credinţa lor în Iisus ca fiind Mesia, pentru că ei aşteptau şi
voiau să vadă în El un împărat pământesc, în a cărui împărăţie ar putea să stea „de-a dreapta şi
de-a stânga” Lui. Tâlharul a înţeles că împărăţia lui Iisus din Nazaret, Cel înjosit şi osândit la
moarte ruşinoasă „nu este din lumea aceasta”. Dar tocmai aceea era împărăţia pe care tâlharul
o căuta acum: porţile vieţii pământeşti s-au închis în spatele lui şi i se deschidea veşnicia.
Socotelile cu viaţa pământească şi le-a încheiat, el se gândea acum la viaţa veşnică. Şi, în
pragul veşniciei, el a înţeles deşertăciunea slavei pământeşti şi a împărăţiilor pământului. El a
înţeles că măreţia constă în dreptatea lui Dumnezeu, şi în dreptul Iisus chinuit fără de vină el
L-a văzut pe împăratul dreptăţii. Nu slava unei împărăţii pământeşti I-o cerea, ci mântuirea
sufletului său.
Credinţa tâlharului, născută din îngenuncherea în faţa măreţiei morale a lui Hristos, s-a
dovedit mai puternică decât credinţa apostolilor, cuceriţi de înălţimea învăţăturii lui Hristos,
dar care au crezut în El mai mult pentru semnele şi minunile pe care le făcea El. Pe când acum
Hristos nu a fost izbăvit în chip minunat de vrăjmaşii Săi, şi credinţa apostolilor se clătină.
Dar răbdarea arătată de Hristos, a-toate-iertarea şi credinţa că este auzit de Tatăl Său
cel Ceresc au arătat atât de convingător dreptatea lui Iisus şi înălţimea Lui morală, încât,
crezând pentru aceasta în El, cel care îşi căuta propria renaştere duhovnicească şi morală nu se
mai putea îndoi. Era tocmai ceea ce căuta cu însetare tâlharul care-şi cunoscuse profunda
cădere. El nu I-a cerut lui Hristos să fie în împărăţia Lui „de-a dreapta sau de-a stânga Lui” ci,
cunoscându-şi nevrednicia, a cerut smerit doar „să-l pomenească în împărăţia Sa”, să-i dea
măcar ultimul loc. El L-a propovăduit deschis în faţa tuturor pe Hristos Cel Răstignit ca
Domn şi I-a cerut miluire.
Credinţa smerită în Hristos l-a făcut mărturisitor. Prin voinţa sa, el a fost chiar
mucenic, căci, netemându-se să-L recunoască drept Domn al său pe respinsul de toţi „împărat
al iudeilor” - asupra Căruia era concentrată întreaga ură a mulţimii nenumărate de popor,
strânse la Ierusalim în zilele acelea din toate colţurile lumii, venite la sărbătoarea Paştelui şi
care, împreună cu bătrânii şi cu preoţii săi, îl hulea pe Hristos -, desigur că nu s-ar fi temut
nici să sufere pentru El.
Astfel, adânca pocăinţă a tâlharului a născut în el smerenia, împreună cu care a format
un reazem solid pentru o credinţă atât de puternică, cum nu avuseseră în acea vreme nici cei
mai apropiaţi ucenici ai lui Hristos. Tâlharul care a crezut a arătat o nevoinţă de care nu a fost
în stare până atunci nici unul dintre ucenicii lui Hristos. „Oricine va mărturisi pentru Mine
înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”
(Matei 10, 32) - a spus Domnul Iisus Hristos. Tâlharul L-a mărturisit pe Hristos, L-a
mărturisit în faţa mulţimii fără număr care îl batjocorea, L-a mărturisit atunci când nimeni nu
se încumeta să o facă şi când puţinii ucenici şi femei care I-au rămas fideli îşi mărturiseau
iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.
Tâlharul a făcut ceea ce făcuseră odinioară cei trei tineri din Babilon, care n-au vrut să
se închine idolului de aur, pe care Nabucodonosor îl aşezase pe câmpia Deir şi căruia i se
închinau „toate popoarele, neamurile şi limbile” (Daniel 3, 7).
Tâlharul a crezut în Domnul aflat în suferinţă, „Îl mărturisi pe Dumnezeul Cel tăinuit,
mai înaintea tuturor Îl cunoscu pe El şi puterea învierii Lui şi se făcu părtaş la patimile Lui,
făcându-se asemenea cu El în moartea Lui (Fil. 3, 10), înţelese înaintea tuturor în ce constă
împărăţia care nu-i din lumea aceasta, pricepu „ce este adevărul” (In. 18, 36-38). El este
primul care a desluşit ce este împărăţia lui Hristos, de aceea este primul care intră în ea. El
este primul care L-a văzut „pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit” (I Cor. 2, 2), este primul
83