Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Sfântul Ioan Maximovici
III. Cuvânt arhieresc
94
PROSLĂVIREA SFINŢILOR
BINEPLĂCUŢI LUI DUMNEZEU
Sfinţenia nu înseamnă doar o viaţă dreaptă în ochii lui Dumnezeu 55 , pentru care drepţii
se învrednicesc de desfătarea fericirii în împărăţia lui Dumnezeu, ci este o asemenea stare a
trăirii dreptăţii lui Dumnezeu în care omul se preaumple atât de mult de har, încât acesta se
revarsă din el şi asupra celor cu care intră în contact. Mare este fericirea acestor oameni,
născută din vederea cu ochii lor a slavei lui Dumnezeu. Plini fiind şi de iubire faţă de oameni,
izvorâtă din iubirea de Dumnezeu, ei sunt sensibili la problemele semenilor şi la rugăciunile
lor şi sunt ajutătorii şi mijlocitorii lor în faţa lui Dumnezeu.
Aşa au fost, mai întâi de toate, drepţii Vechiului Testament, pe care Hristos i-a eliberat
din iad şi i-a adus în rai, aşa a fost şi „cel mai mare dintre cei născuţi din femeie”, Ioan
Botezătorul. Aşa au ajuns apoi şi apostolii, şi urmaşii lor direcţi. Nimeni dintre creştini nu se
îndoia de sfinţenia lor, astfel încât după sfârşitul lor, cel mai adesea mucenicesc, erau imediat
cinstiţi şi chemaţi în rugăciuni. În perioada de mare sporire duhovnicească, în primele veacuri
ale prigoanelor creştine, la fel au fost şi mucenicii. Însuşi sfârşitul mucenicesc era poarta către
lăcaşurile cereşti, şi creştinii începeau imediat să-i cheme în rugăciuni, ca pe nişte sfinţi
bineplăcuţi lui Dumnezeu. Semnele şi minunile întăreau această credinţă a creştinilor şi erau
dovada sfinţeniei lor. La fel au început apoi a fi cinstiţi şi marii asceţi. Nimeni nu a hotărât
cinstirea ca sfinţi a lui Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie
Teologul, Nicolae Făcătorul de minuni şi a multora asemenea lor, ci şi Răsăritul, şi Apusul îi
preamăresc deopotrivă şi doar cine nu crede în sfinţenie poate să le tăgăduiască sfinţenia.
Ceata bineplăcuţilor lui Dumnezeu a sporit necontenit; oriunde erau creştini, apăreau şi noii
lor nevoitori.
Apoi însă nivelul duhovnicesc al vieţii creştinilor a început să scadă, arderea duhului a
început să pălească şi nu mai exista acea simţire clară a dreptăţii dumnezeieşti. De aceea, nu
întotdeauna conştiinţa comună a credincioşilor putea stabili cine este cu adevărat drept şi
bineplăcut lui Dumnezeu, în unele locuri apăreau persoane îndoielnice, care prin false
nevoinţe amăgeau o parte a turmei. De aceea, conducerea Bisericii a început să vegheze
asupra cinstirii sfinţilor, îngrijindu-se să-şi păzească păstoriţii de credinţe deşarte. Vieţile
nevoitorilor cinstiţi de credincioşi au început a fi cercetate, iar povestirile despre minunile lor
erau verificate. Către vremea încreştinării Rusiei s-a stabilit deja că recunoaşterea unui nou
sfânt se face de către conducerea Bisericii. Desigur că hotărârea conducerii bisericeşti era
răspândită apoi în toată regiunea aflată sub oblăduirea ei, dar şi alte regiuni recunoşteau, de
obicei, sfinţii proslăviţi într-un anumit loc, chiar dacă nu îi introduceau în sinaxarele lor,
întrucât conducerea bisericească nu făcea decât să mărturisească sfinţenia. Drepţii deveneau
sfinţi nu prin hotărârea conducerii bisericeşti pământene, ci prin mila şi prin harul lui
Dumnezeu. Ocârmuirea Bisericii nu făcea decât să aprobe preamărirea în Biserică şi chemarea
în rugăciune a noului sfânt. Care anume stăpânire era datoare şi putea să facă aceasta nu era
clar stabilit, în orice caz era nevoie de puterea unui episcop.
Au existat proslăviri făcute de înalta conducere eclezială a întregii Biserici a unei
regiuni şi numele celor proslăviţi erau înscrise în sinaxarele întregii Biserici respective, alţii
erau proslăviţi într-un loc anume şi cinstirea lor se răspândea treptat şi în alte locuri. De
obicei, proslăvirea se făcea în locul în care a trăit sau a suferit nevoitorul respectiv. Dar putea
fi şi altminteri.
55 În textul rusesc: pravednosti.