Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Predici şi îndrumări duhovniceşti
de jurământ de la Biserică. Iar dacă şi cel ce l-a încălcat din motive bine întemeiate, este totuşi
parţial vinovat şi trebuie să se curate de acest păcat, cu cât mai vinovaţi sunt cei ce s-au dedat
clevetirii şi minciunii! Căci Comisia de anchetă, numită de Guvernul Provizoriu, nu a găsit
dovezi pentru învinuirile aduse familiei imperiale şi a fost nevoită să recunoască aceasta. „Cui
i s-a dat mai mult, de la acela se va şi cere mai mult” şi, de aceea, cu cât este mai înalt locul
de răspundere ocupat de cineva, cu atât este mai vinovat de neîmplinirea datoriei sale.
Dacă mai-marii armatei şi funcţionarii publici, în loc să-l implore „în genunchi” pe
suveran să abdice, şi-ar fi împlinit datoria cuvenită potrivit jurământului, revolta declanşată
artificial la Petrograd ar fi fost înăbuşită, iar Rusia, salvată. Nu demult, Franţa s-a aflat într-o
situaţie dificilă. Pentru mulţi francezi, declaraţia lui De Gaulle referitoare la autodeterminarea
algerienilor, mai ales pentru cei născuţi şi crescuţi în Alger, a sunat ca o trădare şi s-a iscat o
revoltă care cerea ca „trădătorul” să fie dat jos şi pedepsit. Dar majoritatea persoanelor cu
funcţii de răspundere au rămas credincioase datoriei lor şi Franţa, care se îndrepta spre neant,
a fost salvată. La fel s-ar fi întâmplat şi la noi dacă conducătorii armatei şi ai societăţii ar fi
rămas fideli jurământului făcut şi datoriei.
S-a săvârşit un groaznic păcat în faţa lui Dumnezeu şi o mare crimă de stat. În ce
măsură şi-a îndreptat fiecare păcatul, aceasta numai Dumnezeu o ştie. Dar aproape nimeni nu
a manifestat o pocăinţă declarată. Chemarea la luptă pentru Rusia, după căderea Guvernului
Provizoriu şi pierderea puterii aproape câştigate, cu toate că multora le-a stârnit sentimente de
recunoştinţă şi a dus la o mişcare corespunzătoare, nu a fost totuşi o expresie a pocăinţei din
partea principalilor vinovaţi, care continuau să se considere eroi şi salvatori ai Rusiei.
În acelaşi timp, în memoriile sale, Troţki recunoaşte că Sovietele se temeau cel mai
tare ca nu cumva să fie proclamat Ţarul, căci atunci căderea puterii sovietice ar fi fost
inevitabilă, însă aceasta nu s-a întâmplat, „conducătorii” temându-se de acelaşi lucru. Ei i-au
însufleţit pe mulţi la luptă, dar chemarea lor întârziată şi vitejia lor n-au salvat Rusia. Unii
dintre ei şi-au pus viaţa şi şi-au vărsat sângele pentru lupta aceea, dar cu mult mai mult este
sângele nevinovat care continuă să se verse în întreaga Rusie şi care strigă la cer.
De aceea, atitudinea faţă de ei, ca şi faţă de toţi activiştii de stat ai Rusiei trebuie să fie
cea exprimată de Puşkin, prin vorbele cronicarului: „Pentru slava lor, pentru faptele bune,
lăudaţi-i, iar pentru păcate, pentru faptele întunecate, cu smerenie rugaţi-vă Mântuitorului...”;
adică nici să nu încercăm să-i îndreptăţim în vreun fel, dar nici să nu-i acuzăm în gura mare,
căci ceea ce s-a întâmplat este spre ruşinea noastră a tuturor, este ruşinea şi nenorocirea
Rusiei.
3 martie 1960
63