<strong>Sf</strong>ântul <strong>Ioan</strong> <strong>Maximovici</strong> acest timp, în restaurant, un tânăr rus se ciorovăi cu un american, ieşi în stradă şi se întoarse, ameninţând cu un pistol. Când Vera s-a aruncat între cei doi, pistolul era deja îndreptat în direcţia ei. În acest moment cineva a sărit de la o masă vecină şi a apucat să întoarcă mâna cu revolverul. Asta s-a întâmplat tocmai în locul unde îl văzuse în vis pe arhiepiscopul <strong>Ioan</strong>. Tânărul, enervat, ieşi din restaurant şi îşi descarcă revolverul în prima maşină întâlnită în parcare (era chiar maşina soţului Verei). Aceeaşi Vera Vetlughina ne-a comunicat cum, în 1968, într-un magazin de băcănie, despărţit printr-un <strong>si</strong>mplu gard de restaurantul ei, s-a produs un incendiu, care s-a extins cu mare repeziciune, încât nu numai restaurantul s-a umplut de nori groşi de fum, dar a fost cuprins şi întregul bulevard Harrie pe care se aflau cele două clădiri. Focul s-a extins fulgerător şi pe străzile învecinate. Când Vera a ajuns în mijlocul bulevardului, peste tot era plin de lume iar ea, întorcându-se în direcţia catedralei episcopale, strigă cu glas tare către vlădica: „Dreptule ierarh! Opreşte focul, opreşte vântul!”. Şi în aceeaşi clipă vântul s-a oprit, supunându-se, parcă, poruncii. Focul, lip<strong>si</strong>t de „aliatul” său, vântul, a fost repede domolit. Iar restaurantul a rămas nevătămat (focul parcă ar fi sărit peste el direct în Avenue 17) şi chiar instalaţiile de răcire, care se atingeau de magazinul incendiat, erau neatinse. Doar mirosul, care nu a reuşit să se ri<strong>si</strong>pească timp de un an încheiat, mai amintea de minunea întâmplată. Episcopul Benedict din mănăstirea Nou-Sarov din oraşul Blanko (statul Texas), pe 22 octombrie 1986, noaptea, a suferit o perforare a intestinului gros [...]. În spitalul din San Antonio s-a stabilit că din momentul perforării trecuseră deja 17-18 ore şi că se declanşase peritonita, astfel încât nu mai erau speranţe de supravieţuire după operaţie. Episcopul a înţeles că trebuia să moară, s-a spovedit şi a dat ultimele indicaţii referitoare la viitorul mănăstirii. Dar iată că, pregătindu-se totuşi pentru operaţie, pe când se afla în stare de leşin, l-a văzut pe vlădica <strong>Ioan</strong> (la a cărui proslăvire locală participase nu demult), care i-a spus: „încă nu ţi-a venit sorocul”. Dar nu numai el a observat prezenţa vlădicăi: mulţi i s-au rugat pentru reuşita operaţiei. A doua zi febra a dispărut şi bătălia cu peritonita era câştigată. Peste vreo cinsprezece zile episcopul a fost externat din spital. Zinaida Guilleme s-a rugat de două ori vlădicăi <strong>Ioan</strong> pentru a primi câte o sumă de bani de care avea nevoie. Prima dată i s-a întâmplat să cheltuiască prea mult cu ocazia unor trapeze de binefacere la biserică, pentru care primea regulat câte 20 de dolari de la „Fondul <strong>Ioan</strong> <strong>Maximovici</strong>”. Însă atunci primi înştiinţare pentru 70 de dolari, ceea ce corespundea întocmai sumei lipsă (după care continuă să primească tot câte 20 de dolari). A doua oară l-a rugat pe vlădica să o ajute să facă rost de bani pentru o călătorie din Franţa în Statele Unite şi în aceeaşi zi i-a venit înştiinţare pentru cei 7700 de franci de care avea nevoie. Doamna Z. Silvonik (din Los Angeles) nu-l cunoscuse pe vlădica în timpul vieţii, dar aflase despre cinstirea lui. Fiica ei mai mare căutase multă vreme de lucru cu sârguinţă şi, negă<strong>si</strong>nd nimic, căzuse în totală deznădejde. Odată, la mijlocul săptămânii, i-a trecut prin minte să-i ceară ajutor vlădicăi <strong>Ioan</strong> şi i se rugă în genunchi. În sâmbăta aceleiaşi săptămâni a aflat de la fiica ei că apăruse un loc de muncă, dar că mai concurau încă zece fete pentru el. Mama ei i-a spus să vină grabnic ca să se roage împreună dreptului <strong>Ioan</strong>. La so<strong>si</strong>re, ea îi spuse: „Fiica mea! Tu eşti catolică, dar vlădica se roagă pentru toţi” şi i-a arătat fotografia lui dintr-o revistă. „Hai să ne rugăm împreună.” S-au rugat cum s-au priceput, stând în genunchi şi plângând. Luni fiica a sunat-o: „Mamă, am fost angajată! Merg la serviciu”. Aducând aceste mărturii despre faptele minunate săvârşite de vlădica <strong>Ioan</strong>, suntem nevoiţi să ne mărginim la puţin dintr-o mulţime imensă. Dar este îndeajuns ca să înţelegem că vlădica a fost trimis în lumea aceasta, în vremuri apropiate nouă, ca să-i convingă cât se poate de limpede pe toţi creştinii - în pofida tuturor fenomenelor care, aparent, o contrazic - că şi pentru vremurile noastre se potriveşte fundamentala idee creştină, conform căreia Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evr. 13, 8) şi că şi în vremurile din urmă El continuă să săvârşească, prin cuvioşii Săi, ceea ce a săvârşit în zilele primei Sale veniri pe pământ. Prin faptele noului făcător de minuni se confirmă încă o dată învăţătura Părinţilor Bisericii, potrivit căreia omul cu adevărat îndumnezeit primeşte prin har ceea ce Dumnezeu 30
<strong>Predici</strong> şi îndrumări duhovniceşti are prin fire. În persoana vlădicăi <strong>Ioan</strong> avem un model al sfinţeniei ruse care, după harul arătat în el, poate fi pus faţă în faţă cu toată tradiţia sfinţeniei ruse, de la primii cuvioşi părinţi ai Lavrei Pecerska a Kievului, până la <strong>Sf</strong>ântul şi dreptul <strong>Ioan</strong> de Kronstadt. Ne rămâne să ne exprimăm nădejdea că în scurtă vreme vlădica <strong>Ioan</strong> va fi cinstit de întreaga Biserică, întrucât, aşa cum putem spune chiar cu cuvintele vlădicăi referitoare la <strong>Sf</strong>ântul Ansgarie, luminătorul ţărilor scandinave: „De vreme ce însuşi Domnul l-a proslăvit, ar fi o îndrăzneală din partea noastră să nu-i cinstim ca pe un sfânt”. 31
Change language