Sf. Ioan Maximovici, Predici si indrumari ... - Tineretul Ortodox

Predici şi îndrumări duhovniceşti
lăudăros, iar adesea, prin nelegiuirile lor, îi întrec şi pe vameşi, în învârtoşarea lor împotriva
lui Dumnezeu ei nu sunt cu nimic mai prejos decât prigonitorii credinţei din patria noastră şi,
prin felul lor de a gândi, s-au înrudit pe deplin cu aceştia. De aceea, unii dintre duşmanii lor
cei mai înfocaţi le-au devenit aici, în exil, prieteni, au devenit slujitorii lor ascunşi sau
declaraţi şi se străduiesc să-şi ademenească fraţii. Iar alţii nu mai văd, în genere, nici un sens
pentru a mai trăi şi se dedau viciilor în mod conştient ori, nemaigăsind bucurie în nimic, îşi
sfârşesc viaţa prin sinucidere.
Mai sunt şi alţii care nu şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi conştiinţa propriei
păcătoşenii. Dar voinţa le este cu desăvârşire zdrobită şi s-au făcut asemenea trestiei bătute de
vânt. Pe dinafară sunt asemeni celor dinainte, despre care tocmai am vorbit, dar pe dinăuntru
diferă de aceştia prin recunoaşterea mârşăviei purtării lor... Negăsind însă forţa să se lupte cu
propriile slăbiciuni, ei se coboară tot mai jos, făcându-se robi băuturilor îmbătătoare sau
dedându-se narcoticelor şi devin, astfel, incapabili de orice muncă. Cu durere putem vedea
cum unii oameni, odată demni şi respectabili, se coboară aproape de nivelul necuvântătoarelor
şi îşi pun întregul sens al existenţei în satisfacerea slăbiciunilor lor, având ca unică ocupaţie
căutarea surselor pentru acest scop. Nemaifiind capabili de un câştig propriu, ei privesc
adesea cu lăcomie la mâinile trecătorilor şi, primind câte ceva de pomană, se grăbesc imediat
să-şi satisfacă patima. Numai credinţa, ascunsă în străfundul sufletului multor astfel de
decăzuţi, împreună cu învinuirea de sine ne pot da speranţa că nu toţi dintre ei sunt pierduţi
definitiv pentru veşnicie.
Mai buni decât ei, pe dinafară, dar poate că mai răi pe dinăuntru sunt mulţi care trăiesc
respectând toate regulile bunei cuviinţe şi decenţei, dar şi-au ars conştiinţa. Ocupând uneori
poziţii foarte bine plătite, reuşind chiar să-şi câştige un loc în societatea în care trăiesc,
aceştia, parcă împreună cu patria lor, şi-au pierdut legea morală lăuntrică. Plini de iubire de
sine până în măduva oaselor, ei sunt gata să facă rău oricui ar sta în calea succeselor lor. Ei
sunt surzi la suferinţele compatrioţilor lor, străduindu-se uneori să pară că n-ar avea cu ei
nimic în comun. Fără ruşine, ei urzesc intrigi împotriva altora şi îi clevetesc ca să-i îndepărteze
din calea lor şi fac asta unora la fel ca ei, unor surghiuniţi din patrie, ca unor oameni
lipsiţi de apărare.
Sunt unii care se străduiesc să pară total rupţi de fosta lor patrie, ca să câştige
bunăvoinţa noilor concetăţeni. De obicei, aceşti oameni cu sufletul pustiit nu au înlăuntrul lor
nici o barieră morală, motiv pentru care sunt capabili de orice fel de nelegiuiri, în urma cărora
ar avea de câştigat avantaje dacă nu vor fi descoperiţi.
De aceea, spre ruşinea noastră, aproape în toate ţările împrăştierii noastre se comit
multe delicte şi crime de către oameni cu nume ruseşti, motiv pentru care lumea a început săşi
piardă încrederea în ruşi şi, din pricina unora ca aceştia, numele nostru este hulit între
neamuri.
Decăderea noastră morală îşi spune deosebit de limpede cuvântul în privinţa relaţiilor
de familie. Acolo se petrec lucruri cărora nimeni nu le-ar fi dat crezare acum vreo douăzeci şi
cinci de ani. Sfânta Taină a căsătoriei parcă a încetat să mai existe şi căsătoria s-a transformat
într-o banală convenţie. O mulţime de soţi respectabili, care timp de decenii au trăit într-o
căsnicie care părea fericită şi trainică, şi-au rupt lanţurile căsătoriei şi s-au legat cu altele noi.
Unii au făcut aceasta fiind stăpâniţi de patimă, alţii, pentru avantajele oferite de noua
căsătorie. Se caută orice fel de motive şi de temeiuri pentru desfacerea căsătoriilor şi, pe
deasupra, se declară neadevărul chiar sub jurământ.
Căsătoriile nou-înfiinţate, atât la oamenii în vârstă, cât şi la tineri, nu se remarcă prin
nici o trăinicie. Au devenit un fenomen obişnuit cererile de desfacere a căsătoriei la câteva
luni după întemeierea ei. Cea mai măruntă neînţelegere, cel mai mic dezacord au ajuns astăzi
motiv pentru încetarea uniunii conjugale, pentru că s-a pierdut conştiinţa păcatului desfacerii
căsătoriei. În schimb, desfrâul se pare că nu cunoaşte nici un fel de stavile, depăşind chiar şi
regulile existente în lumea de azi. După desfacerea căsătoriei, se trece repede la o alta, la fel
de şubredă ca şi prima, iar apoi, adesea, şi la o a treia.
59