DICTIONAR DE PSIHOLOGIE -Larousse.pdf - Soroca

VIS
Ideea că visul este realizarea unei
dorinţe este anterioară lui Freud. O găsim
în textele tibetane şi budiste, precum şi
în scrierile Părinţilor Bisericii, cum sunt
Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul loan
Cassianul. Visul este un limbaj privat şi
primitiv (anterior achiziţiei vorbirii), pe
care îl folosim spontan întrucât este
comod: el este singurul care poate exprima
stări complexe, pe care subiectul nu le
conceptualizează clar. Pe de altă parte,
după Freud, visul este şi singurul care ne
permite să exprimăm, într-o formă deghizată,
idei şi sentimente altfel inacceptabile.
Visul, spune acest autor, traduce întotdeauna
o dorinţă refulată. Lucrul acesta
apare net la copil: „He(r)mann păpat toate
cireşele", spune la trezirea din somn un
băieţel de nici doi ani, căruia în ajun i se
interzisese să mănânce cireşe. La adult,
mai controlat, supus constrângerilor socioculturale,
dorinţa nu mai apare cu atâta
claritate, el fiind obligat să recurgă la şiretlicuri
ca s-o exprime. Gândirea onirică
apare deci deformată, schematizată şi simbolizată;
sentimentele sunt deplasate de la
un element important asupra altuia, anodin;
conţinutul primitiv al visului (conţinut
latent) este supus unui veritabil travaliu de
elaborare* care îl transformă în vis manifest,
al cărui caracter straniu ne ascunde
semnificaţia profundă.
După psihanalişti, această deghizare
este cu atât mai necesară cu cât gândirea
onirică ascultă de refulare"; când refularea
nu este reuşită se iveşte o situaţie conflictuală
între tendinţele proscrise şi instanţele
morale ale celui care doarme, acesta
trezindu-se din somn într-o stare de indispoziţie
şi de angoasă. Visul, spune Freud,
este paznicul somnului; el ne protejează de
340
excitaţiile prea puternice şi de tensiunile
insuportabile.
Nu toţi admit această funcţie a visului:
A. Adler şi Karen Horney văd în gândirea
onirică mai degrabă mijlocul de a organiza
o conduită viitoare (un fel de anticipare
sau de repetiţie generală a unui răspuns la
o situaţie). Alţii continuă să considere
visul ca pe o activitate inutilă, incoerentă,
făcută din persistenţa imaginilor şi percepţiilor
senzoriale care, scăpând controlului
gândirii vigile, se încâlcesc în mod haotic;
rânduiala visului ar fi o reconstrucţie
logică, a posteriori, a subiectului treaz.
Această ultimă teză trebuie abandonată
deoarece, dacă încă se ignoră natura exactă
a funcţiei visului, se ştie că acesta este
necesar echilibrului nostru psihologic. S-a
observat, într-adevăr, că un subiect privat
de somn visează după aceea mai mult
decât în mod normal. Pe de altă parte, dacă
subiectul este împiedicat să viseze (trezindu-l
de îndată ce se înregistrează mişcări
oculare rapide), durata somnului rămânând
aceea normală, după două nopţi fără vise
se constată apariţia de semne de anxietate
şi de iritabilitate. Se pare deci că visul nu
este numai paznicul somnului, el constituind
mai degrabă procesul psihic datorită
căruia fiinţa umană îşi poate păstra echilibrul
psihoafectiv. L-am putea considera
un mecanism de apărare' suplimentar al
Eului, care ar satisface, pe plan imaginar,
dorinţele refulate, spre a reduce tensiunile
acumulate în viaţa cotidiană. în vis,
individul normal se comportă aproape ca
psihoticul, fugind de real şi creându-şi o
lume privată. Dar pe când la psihotic
universul morbid rămâne permanent, mascând
realitatea, la subiectul sănătos dispare
o dată cu trezirea din somn.
VISCEROCEPTOR, organ senzitiv
terminal, situat în mucoasa viscerelor
(intestine, vezică...), care îl
informează pe individ asupra stării
organelor interne.
Visceroceptorii reprezintă cea mai mare
parte a interoceptorilor".
VISCEROTONIE, componentă
temperamentală în tipologia Iui
W.H. Sheldon, caracterizată prin
predominanţa funcţiilor digestive,
o relaxare generală a corpului,
gustul confortului şi al contactelor
sociale, jovialitate, exprimarea lesnicioasă
a sentimetelor şi dragoste
de viaţă.
Acest tip psihologic prezintă o corelaţie
extrem de ridicată cu endomorfia*.
VIS ÎN STARE DE VEGHE DIRI-
JAT, tehnică psihoterapeutică
imaginată de R. Desoille (1938) şi
care constă în a face să ţâşnească
fantasmele subiectului prin imaginaţia
forţată, în interpretarea
şi integrarea acestora în viaţa
conştientă.
Pacientul este instalat într-un fotoliu de
relaxare sau este pus să se lungească pe un
divan, cu ochii închişi, într-o încăpere
cufundată în semiobscuritate. Când atinge
o stare de destindere apropiată de adormire,
i se cere să-şi imagineze o situaţie şi
este invitat să se mişte în spaţiul pe care şi
la imaginat. Se observă că, în general, de
mişcările ascensionale se leagă sentimente
de bună dispoziţie şi imagini radioase, pe
când coborârea suscită indispoziţie şi
anxietate. După fiecare şedinţă, pacientul
redactează o dare de seamă în care precizează
natura sentimentelor exprimate. în
cursul convorbirilor cu terapeutul el anali-
VOINŢA
zează aspectele multiple ale reprezentărilor
sale imaginare, ceea ce îl duce la descoperirea
originii conflictelor sale interioare
şi a sentimentelor sale ascunse. Indicate
pentru acest procedeu psihoterapeutic sunt
îndeosebi stările nevrotice.
VOCAŢIE, înclinaţie imperioasă
pentru o activitate profesională sau
artistică la o persoană care posedă
aptitudinile necesare.
Vocaţia rezultă din cauze profunde,
afective, adesea inconştiente, care împing
literalmente subiectul să aleagă cutare
activitate mai degrabă decât alta. în general,
o persoană se împlineşte atunci când
îşi poate satisface vocaţia. întreaga artă a
psihologului constă în a face distincţie
între vocaţiile veritabile, care se bazează
pe aptitudini reale, şi proiectele himerice
ale unor adolescenţi rău adaptaţi la real.
VOIERISM, perversiune caracterizată
prin căutarea juisării sexuale
în spectacolul relaţiilor intime.
Voieristul caută să surprindă zbenguielile
sexuale la care el nu îndrăzneşte
să se dedea din teama inconştientă de
castrare'.
VOINŢĂ, aptitudine de a-şi actualiza
şi realiza intenţiile.
Actul voluntar, precedat de o idee şi
determinat de ea, presupune o reflecţie
şi o angajare. Conduitele care nu răspund
acestui criteriu nu depind de voinţă. Potrivit
schemei clasice, aceasta ar implica:
1) conceperea unui proiect'; 2) o
deliberare (aprecierea acţiunii optime);
3) decizia'; 4) executarea acţiunii până la
capăt. Actul realizat este dovada autenticităţii
unui proiect.
341