DICTIONAR DE PSIHOLOGIE -Larousse.pdf - Soroca

ADOPŢIUNE
ADOPŢIUNE, act deliberat al unei
persoane care doreşte să ia în mod
legal, în calitate de fiu sau de fiică,
un copil pe care nu 1-a procreat.
Adopţiunea se practică în majoritatea
societăţilor umane. Comportamentul adoptiv
se regăseşte chiar şi la animale, la care
vedem femele care se îngrijesc de pui care
nu sunt ai lor. La baza unui astfel de
comportament stă în mod cert instinctul
matern, dar la om există în plus şi alte
considerente (sociale, economice şi filosofice)
în dorinţa de aşi asigura o posteritate,
în Franţa, de la sfârşitul celui de al
doilea război mondial, cererile de adopţiune
sunt în constantă progresie: numărul
lor îl întrece chiar pe al subiecţilor care pot
fi adoptaţi. într-adevăr, din cei circa 40 (XX)
de copii aflaţi sub tutela statului (orfani,
abandonaţi) mulţi nu sunt adoptabili, din
multiple motive: vârstă, sănătate, existenţa
unor bunici sau a unor fraţi şi surori de
care nu se vor separaţi, ataşamentul faţă de
doici. Numai 5% dintre ei (abia 2 (XX)) sunt
adoptaţi anual, la care trebuie să adăugăm
aproximativ 2 500 de străini furnizaţi pe
filiere private.
Serviciile sociale responsabile, dorind
să evite eşecurile în aceste operaţii, nu
procedează la plasarea pupililor decât după
ce au obţinut un maximum de garanţii
privind părţile în cauză. Se efectuează
anchete referitoare la viitorii părinţi adoptivi,
spre a se vedea care sunt condiţiile
materiale şi psihologice de care vor beneficia
copiii. Aceştia, la rândul lor, sunt
supuşi unor riguroase examene medicale
şi psihologice. în pofida acestor precauţiuni,
adopţiile nu sunt întotdeauna reuşite.
Vina revine atât copiilor adoptaţi cât şi
părinţilor adoptivi. în primul caz nu este
vorba atât de tare ereditare neobservate cât
de tulburări de comportament cauzate
uneori de şederea îndelungată în stabiliment.
Eşecul poate fi imputat părinţilor
adoptivi în cazul în care aceştia sunt lipsiţi
de maleabilitatea necesară pentru înţelegerea
şi adaptarea la copilul primit. Uneori,
fără a fi întru totul conştienţi de faptul
acesta, ei doresc ca acesta să se conformeze
unui anumit model ideal şi se arată
dezamăgiţi când copilul creşte după propriile
sale posibilităţi şi îşi afirmă individualitatea,
în numeroase cazuri ei ezită să
se arate severi şi nu ştiu cum săi dezvăluie
copilului adevărata sa situaţie. Cel mai bine
este să se abordeze în mod deschis şi firesc
această chestiune, atunci când copilul este
încă mic, la vârsta de 4 sau 5 ani.
ADU ALISM, termn introdus în psihologie
de J.M. Baldwin (1895) spre
a desemna starea de nediferenţiere
primitivă în care se găseşte copilul
mic, care confundă Eul şi non-Eul.
Dezvoltarea' psihologică a copilului
trece prin diferite faze, prima fază fiind
caracterizată de relaţia strânsă cu mama.
Noul-născut nu face nici o distincţie între
lumea sa internă şi lumea exterioară, între
înăuntru şi afară. în acest prim stadiu* nu
există nici o conştiinţă de sine care să se
opună unei realităţi exterioare, viaţa psihică
desfăşurându-se pe un plan unic, în
care Eul şi non-Eul nu sunt încă distincte.
Dar curând, în mod progresiv, lumea trăită
şi lumea exterioară se separă şi se organizează.
J. Piaget a identificat trei forme de
adualism: 1) acela în care semnificantul
şi semnificatul, cuvântul şi lucrul desemnat
sunt una (această formă de adualism
dispare către vârsta de 7-8 ani); 2) aceea
în care externul şi internul, obiectivul şi
subiectivul fuzionează (această formă dispare
către vârsta de 9-10 ani); 3) aceea
în care gândirea şi materia se confundă;
gândirea se exprimă în obiectul pe care
îl elaborează şi pe care şi-l reprezintă,
nefiind independentă de el (această formă
de adualism dispare către vârsta de 11-12
ani). Evoluţia intelectuală normală trece
în mod necesar de la ncdiferenţierea primitivă
la obiectivitate, printr-o mişcare
continuă de decentrare şi de distanţare.
->• EGOCENTRISM.
AFAZIE, alterare patologică a
limbajului.
Această infirmitate, consecutivă unor
leziuni cerebrale, localizate în emisfera
stângă la dreptaci, poate surveni la subiecţi
cu o inteligenţă normală şi care nu prezintă
nici tulburări de afectivitate şi nici deficienţe
ale funcţiilor perceptive şi motorii,
în pofida etimologiei termenului, nu avem
de-a face cu o pierdere a vorbirii", ci cu
o perturbare a capacităţii de utilizare a
regulilor prin care se produc şi se înţeleg
mesajele verbale.
Aspectele afaziei sunt multiple. Le
putem grupa în două forme principale:
afazia lui Wernicke sau afazia senzorială
şi afazia lui Broca sau afazia motorie,
în primul caz bolnavul vorbeşte, însă vorbeşte
prost, vocabularul său este lacunar,
înţelege greu ceea ce i se spune şi adesea
nu este stăpân pe sensul limbajului* scris,
în al doilea caz nu înţelegerea vorbirii are
de suferit, ci exprimarea. Bolnavul este
incapabil să articuleze fie şi un singur
cuvânt şi chiar nu reuşeşte să se exprime
spontan prin scris*. Aceste tulburări apar
în urma unor accidente vasculare cerebrale,
a unor traumatisme* craniene, encefalite,
tumori cerebrale etc, dar şi, tranzitoriu, pe
AFECTIVITATE
parcursul anumitor maladii (cum ar fi diabetul)
sau intoxicaţii (cu oxid de carbon,
de exemplu). Tentativele de terapeutică
a afaziei sunt decepţionante. în lipsa
terapeuticii, afazicii pot fi ajutaţi printr-o
reeducare bine condusă.
AFECT, aspect inanalizabil şi elementar
al afectivităţii, diferit atât
de emoţie, care este traducţia neurovegetativâ
a afectelor, cât şi de
sentimentele mai elaborate.
între stările afective definite, cum sunt
bucuria şi angoasa",există unele sentimente
intermediare, nedefinite, susceptibile de a
se deplasa de la o stare afectivă la alta şi
suferind o serie succesivă de transformări.
Aceste stări psihice primordiale, greu de
analizat, pot fi observate şi studiate prin
intermediul comportamentelor" pe care
le provoacă. Reacţiile de aşteptare şi de
explorare ale unui subiect, de exemplu,
exprimă interesul pentru o anumită situaţie,
pe când mişcările pline de exuberanţă sau
mişcările de fugă sunt provocate de senzaţii
agreabile (plăcere*) sau dezagreabile
(durere*). Aceste sentimente elementare,
variabile în tonalitatea lor afectivă, preced
apercepţia imaginii şi reprezentării; ele
stau la originea emoţiilor* şi constituie
ceea ce numim, în general, dispoziţia unui
individ.
AFECTIVITATE, ansamblu al stărilor
afective: sentimente, emoţii
şi pasiuni ale unei persoane.
Distingem de obicei în viaţa psihică
a omului trei domenii: activitatea*, inteligenţa*
şi afectivitatea. O atare distincţie este
arbitrară, întrucât cele trei elemente sunt
indisociabile. Faptul acesta este deosebit
de evident în ceea ce priveşte afectivitatea.
Acest ansamblu constituie partea absolut
16