DICTIONAR DE PSIHOLOGIE -Larousse.pdf - Soroca

ERIKSON
de psihiatrie la Harvard. Cercetările pe
care le-a întreprins, în anii 1930, asupra
indienilor din Dakota şi California, l-au
determinat să-şi modifice concepţiile psihologice.
Anumite sindroame nu se puteau
explica prin psihanaliză. în miezul multor
probleme ale indianului el găsea un sentiment
al „dezrădăcinării", impresia unei
discontinuităţi între modul de viaţă prezent
(în rezervaţii) şi istoria poporului său.
Acestei rupturi cu trecutul i se adăuga
refuzul valorilor promovate de cultura
albilor şi imposibilitatea de a se recunoaşte
în viitorul preconizat de aceştia. Problemele
acestor oameni, a remarcat Erikson,
sunt legate mai mult de Eu şi de cultură
decât de impulsiile sexuale.
în cartea sa Copilărie şi societate
(1950), Erikson aduce trei contribuţii
majore la studiul persoanei: 1) în primul
rând el susţine că dezvoltarea individului
are loc de la un capăt la altul al existenţei
sale; 2) el arată apoi că, pe lângă stadiile
psihosexuale descrise de Freud, există
stadii psihosociale în cursul cărora
individul stabileşte orientări noi, importante
pentru el însuşi şi pentru lumea sa
socială: 3) în sfârşit, el pretinde că fiecare
stadiu posedă atât o componentă pozitivă
cât şi o componentă negativă, „alegerea"
efectuându-se sub influenţa interacţiunii
sociale (interacţiunea individului cu el
însuşi şi cu mediul său). Astfel, în primul
an de viaţă, bebeluşul, total dependent de
ceilalţi, va vedea dezvoltându-se în el o
încredere fundametală în cazul în care
îngrijirile care i se dau sunt de bună
calitate. Dimpotrivă, dacă este neglijat, va
cunoaşte teama, suspiciunea, neîncrederea
faţă de lume în general şi faţă de oameni
118
în special. Dar o asemenea atitudine nu
este definitivă.
Erikson distinge, astfel, în viaţa omului
opt vârste, cărora le corespund opt stări
bipolare: 1) primul an de viaţă este momentul
încrederii sau al neîncrederii; 2) de
la 2 la 3 ani este vârsta autonomiei sau a
îndoielii; 3) între 4 şi 5 ani este vârsta
iniţiativei sau a culpabilităţii; 4) de la 6 la
11 ani este perioada ingeniozităţii,în care
se afirmă priceperile, sau perioada inferiorităţii;
5) de la 12 la 18 ani adolescentul îşi
dobândeşte identitatea (identitatea psihosocială,
sensul a ceea ce el este,înţelegând
de unde vine şi încotro se îndreaptă) sau,
dimpotrivă, vede născându-se o difuziune
a rolului (sentimentul de a nu şti ce este el,
încotro merge, la ce se ataşează); 6) al
şaselea stadiu, care se întinde de la sfârşitul
adolescenţei la începutul vârstei
mature, este acela al intimităţii (capacitatea
de a-şi împărţi viaţa cu o altă persoană)
sau al izolării; 7) la vârsta matură
subiectul are de ales între generativitate
(interesul pentru alte persoane decât
membrii familiei sale) sau grija exclusivă
de sine; 8) în sfârşit, ultima vârstă este
marcată pe de o parte de integritatea personală
(individul îşi priveşte cu satisfacţie
viaţa trecută), iar pe de altă parte de disperare,
de sentimentul eşecului, de regretul
pentru ceea ce ar fi putut fi.
O atare concepţie a existenţei, care
relativizează importanţa conflictelor din
copilărie şi influenţa părinţilor, nu ignoră
rolul pe care îl poate avea societatea şi
subiectul însuşi în formarea persoanei. în
plus, ea este dătătoare de speranţă pentru
că la fiecare vârstă, eşecurile anterioare pot
fi corectate.
EROS, în teoria freudianâ, ansamblu
al impulsiilor vieţii.
După Freud, finalitatea acestor impulsii
este crearea de legături puternice şi numeroase
între fiinţele vii.-•• IUBIRE.
EROTISM, senzualitate.
Acest termen este frecvent utilizat în
psihopatologie pentru a desemna exagerarea
impulsiilor sexuale care pot să invadeze
întregul câmp al conştiinţei unui subiect,
în funcţie de personalitate, erotismul
se poate manifesta printr-un comportament
libertin, prin nevroză obsesională (atunci
când individul luptă împotriva înclinaţiilor
sale) şi chiar prin delir.
EŞANTION, fracţiune reprezentativă
a unui ansamblu definit.
Numai în mod excepţional ar putea fi
examinată totalitatea indivizilor unei
populaţii determinate. De obicei observatorul
trebuie să se limiteze la o parte din
aceasta, numită eşantion. Alegerea eşantionului
este însă dificilă.
Pentru a se evita favorizarea unor părţi
din populaţie, în detrimentul altora, psihologii
şi sociologii utilizează diverse
metode: l) eşantionarea aleatoare, caz în
care se extrag la întâmplare, din populaţia
definită, elementele destinate să constituie
eşantionul; 2) eşantionarea prin mănunchiuri,
care se rezumă la a extrage un fel
de „mănunchiuri" (muncitori din aceeaşi
uzină, de exemplu), din care vor fi interogaţi
toţi subiecţii; 3) eşantionarea areolară,
constând din prelevarea eşantionului
din arii geografice delimitate fie de căi de
comunicaţie (drumuri, cursuri de apă...),
fie prin cvadrilarea unei fotografii aeriene
sau a unei hărţi geografice; ariile-eşantion
fiind trase la sorţi, se determină apoi, prin
ETALONARE
acelaşi procedeu, persoanele care vor fi
contactate; 4) eşantionarea prin cote, care
constă în a elabora un „model redus" al
populaţiei. Există şi alte modalităţi de a
constitui un eşantion, dar rafinamentele
metodologice nu-l pun pe cercetător la adăpost
de unele capcane logice. -» SONDAJ;
STATISTICĂ.
EŞEC, insucces.
Eşecul nu depinde de nivelul absolut al
realizării unei acţiuni. Este, în esenţă, o
noţiune subiectivă. Avem eşec atunci când
nu se atinge scopul fixat. în general, eşecurile
deprimă, iar dacă se repetă frecvent
(insuccese şcolare, profesionale, sentimentale...),
sunt susceptibile de a determina
tulburări nevrotice. Mulţi indivizi
timizi, indecişi, resemnaţi, le trăiesc ca pe
o fatalitate, comportându-se în viaţă de
parcă ar fi sortiţi la neputinţă. în cazul
unora s-ar spune că ei caută în mod expres
eşecul, ca pentru a se pedepsi de o culpă
inconştientă.
ETALONARE, scară stabilită cu
referire la un eşantion cât mai
reprezentativ posibil pentru o
populaţie definită şi omogenă, la
care se raportează notele obţinute
de un subiect.
Există două modalităţi de etalonare:
prima face apel la noţiunea de deviaţie în
raport cu media (mai exact, în raport cu
deviaţia standard*), pe când cea de a doua
este bazată pe diviziunea notelor în funcţie
de fracţionarea în procentaje egale a efectivului
eşantionului. Aceasta permite situarea
individului în raport cu populaţia de
referinţă şi prezicerea, de exemplu, a
reuşitei şcolare sau profesionale.
119