DICTIONAR DE PSIHOLOGIE -Larousse.pdf - Soroca

CRIZA
recursuri posibile, dar mai bine ar fi să se
poată reduce criminalitatea luptându-se
contra mizeriei, a cocioabelor şi alcoolismului,
educându-se totodată şi publicul,
prin presă şi radioteleviziune. mai degrabă
decât să se încerce integrarea în societate
a celor care s-au îndepărtat de ea. Acestei
sarcini preventive ar trebui să se consacre,
în principal, criminologii moderni.
CRIZĂ, manifestare bruscă a unei
ruperi de echilibru.
Existenţa umană este jalonată de crize,
prima criză fiind naşterea (intrarea în viaţă
este însoţită de ţipete). Fiinţa trece apoi
printr-o serie de etape critice, dintre care
principalele sunt înţărcarea, intrarea în
şcoală, adolescenţa şi menopauza. Maurice
Debesse a studiat, sub numele de „criză de
originalitate juvenilă", comportamentul
revoluţionar al adolescentului, care caută
cu stângăcie să-şi afirme personalitatea.
Emoţiile violente, frustrările îndelungate
şi dureroase provoacă crize nervoase de
agitaţie sau de furie.
CRONOBIOLOGIE, ştiinţă care
are drept obiect de studiu periodicitatea
fenomenelor biologice.
De la animaliculeie unicelulare şi până
la om există fenomene bioperiodice: migraţia
anuală a rândunelelor, menstruaţia la
femeie etc. Aceste ritmuri biologice sunt
înscrise în patrimoniul genetic al vieţuitoarelor
şi nu sunt influenţate decât în
mică măsură de condiţiile de mediu.
Omul posedă o ritmicitate nu numai în
activităţi şi în alimentaţie, ci şi în funcţiile
fiziologice: tensiune arterială, temperatură
corporală etc. Funcţia genitală feminină,
care a fost bine studiată, din 1976, de către
americanii E. Knobil şi Ferin, se supune
unei periodicităţi cvasiorare: un flux important
de hormoni hipotalamici la fiecare
interval de 60-90 minute: o pulsaţie de
hormoni hipofizari din oră în oră. Ciclurile
biologice par ordonate în principal de
alternanţa zilelor şi nopţilor şi de alte
variaţii ale mediului, cum sunt fazele lunii
şi succesiunea anotimpurilor. La om. însă,
factorul cel mai puternic pare a fi de natură
psihosocială, întrucât modul în care ne
repartizăm activitatea şi odihna este acela
care acţionează ca „sincronizor" esenţial.
Una dintre aplicaţiile practice ale cronobiologiei
este „cronofarmacologia", care
caută să determine efectul drogurilor şi
medicamentelor în funcţie de ritmurile
biologice.
CULOARE, impresie calitativă produsă
de lumină asupra ochiului.
Un studiu, datând din 1987, efectuat
de INSERM, a cofirmat efectele culorii
asupra fiziologiei. S-a descoperit că roşul
provoacă o creştere a frecvenţei cardiace,
pe când verdele o diminuează. Prin folosirea
judicioasă a culorilor pare posibil să
se reducă oboseala, să se sporească randamentul
şi să se creeze un climat psihologic
agreabil. Există chiar şi o „cromoterapie",
adică utilizarea în scop terapeutic a
proprietăţilor sedative sau excitante ale
anumitor culori.
CULPABILITATE, stare a celui
care a comis o faptă condamnabilă.
Alături de culpabilitatea reală, obiectivă,
care exprimă violarea gravă a unei reguli,
la numeroşi indivizi găsim un sentiment
mai mult sau mai puţin clar de vină
subiectivă, care se exprimă inconştient în
comportament sau inspiră acea angoasă a
omului hăituit de o crimă nemărturisită sau
imaginară. După psihanalişti, acest sentiment
şi-ar avea sursa în complexul lui
Oedip".
Când sentimentul de culpabilitate devine
intens, el poate determina nevroza şi chiar
nebunia. Unii deliranţi se acuză de toate
faptele abominabile din lume, trăiesc într-o
permanentă stare de culpabilitate dureroasă,
caută să se pedepsească, să se
chinuiască, să se mutileze şi chiar să se
omoare. în lucrarea sa Universul morbid
ni greşelii (1949), A. Hesnard a arătat că
la baza oricărei nebunii stă o culpabilitate
ireală, ale cărei rădăcini sunt infantile şi pe
care bolnavul încearcă în mod disperat
să o suprime, deoarece ca constituie o
ameninţare de temut pentru valoarea sa
personală.
CULTURĂ, dezvoltare a corpului
şi a spiritului sub acţiunea mediului
social.
Orice societate umană, oricât de primitivă,
posedă cultura sa, care condiţionează
dezvoltarea totală a membrilor
săi. Cultura este aceea care transformă
individul într-un tip determinat. Relaţia
dintre personalitate şi cultură este atât de
strânsă încât este posibilă descrierea unui
tip mediu de francez, englez, italian, în
care regăsim principalele caracteristici
naţionale ale fiecăruia. Cultura îi dă
omului umanitatea sa. Copiii sălbatici",
care au fost crescuţi de animale, nu au în
ei nimic omenesc: ei se deplasează în patm
labe, se hrănesc ca dobitoacele, nu vorbesc,
iar expresia emoţiilor lor este de
Trebuie cultura considerată ca fiind apanajul
omului? Numeroşi autori (RM. Yerkes,
CURBA LUI GAUSS
M. Kawai) socot că acest fenomen apare
şi în societăţile animale. S-a observat, de
exemplu, că vrăbiile crecute în mijlocul
canarilor imită cântecul acestora. Pe de altă
parte, puii de grangur izolaţi de părinţii lor
sunt capabili să „inventeze" un cânt original
pe care, mai târziu, puii lor îl vor
învăţa; s-a creat astfel „o nouă şcoală de
muzică a grangurului" (W. E. D. Scott).
Cultura este un fenomen de socializare,
bazat pe învăţare, care permite integrarea
individului în grupul său. Ea există în toate
societăţile umane şi probabil că şi la unele
specii animale.
CUNOŞTINŢĂ, noţiune privind un
lucru sau un fenomen, căpătată în
familie, la şcoală sau prin proprie
experienţă.
Achiziţia de cunoştinţe este în funcţie
de mijloacele intelectuale ale subiectului,
de personalitatea sa şi de metodele pe care
le utilizează.
Orice cunoştinţă este relativă şi acelaşi
obiect, studiat de doi observatori care utilizează
metode diferite, are toate şansele de
a apărea diferit fiecăruia dintre ei. Ceea ce
numim „realitate" nu este decât o reflectare
a lumii, elaborată de creierul nostru.
Atunci când cunoştinţele noastre sporesc,
mai ales o reorganizare a ansamblului
acestora. în cura psihanalitică, de exemplu,
descoperirea de către pacient a semnificaţiei
unui simptom nevrotic poate determina
vindecarea sa. Noua cunoştinţă modifică
structura personalităţii, în aspectele
sale intelectuale şi afective.
CURBA LUI GAUSS, curbă studiată
simultan atât de P. S. Laplace
cât şi de K. F. Gauss, care reprezintă