DICTIONAR DE PSIHOLOGIE -Larousse.pdf - Soroca

SEVRAJ
în nucleii supraoptici ai hipotalamusului,
transmit informaţia la „centrul setei", care
provoacă un răspuns al organismului (căutarea
apei şi băutul), ajustat cantitativ.
SEVRAJ -> ÎNŢĂRCARE.
SEXOLOGIE, studiul problemelor
sexualităţii.
Sexologia a cunoscut un avânt considerabil
la sfârşitul .secolului al XlX-lea, sub
influenţa lui R. von Krafft-Ebing şi a lui
Havelock Ellis. Aceştia au studiat
conduitele sexuale şi problemele care se
raportau la acestea, fără a putea să le
rezolve în mod satisfăcător. Descoperirile
lui Freud (inconştientul' dinamic, sexualitatea
infantilă) au fost acelea care au dus
la înţelegerea vieţii sexuale şi a tulburărilor
acesteia. Psihanaliza* a permis lichidarea
pseudoexplicaţiei sexologilor,care vedeau
în perversiuni (homosexualitate, fetişism
etc.) sau în frigiditate anomalii constituţionale,
psihanaliza considcrându-le conduite
infantile fixate în mod anormal la
adult. După Freud, fiinţa umană este,
înainte de a fi educată, extrem de plastică;
copilul ar fi un potenţial „pervers polimorf".
Sexualitatea sa, suferind influenţele
mediului, se determină în funcţie de acesta.
Perversiunile nu sunt aberaţii ereditare, ci
accidente ale dezvoltării afective. Toate
fiinţele umane poartă în ele germenii
acestor perversiuni, ale căror urme le găsim
la subiectul sănătos în actele care preludiază
acuplarea. Sexologia, ştiinţă de observaţie
degajată de orice considerente
morale, s-a afirmat după cel de al doilea
război mondial datorită cercetărilor lui
A. Kinsey- şi mai ales ale lui W. Masters'
şi V. E. Johnson. Astăzi oamenii se preocupă
de echilibrul lor
de sănătatea lor.
ual întocmai ca
SEXUALITATE, ansamblu al fenomenelor
vieţii sexuale.
Psihanaliştii fac distincţie între genitalitute,
ansamblu de caractere legate de organele
de copulaţie, şi sexualitate, extinsă la
dragoste în general.
Viaţa sexuală nu începe la pubertate,
ci din prima copilărie. Pubertatea nu este
decât o etapă psihofiziologică, perioada în
care tendinţa sexuală, devenită altruistă, se
orientează spre un nou scop. Freud este
acela care a stabilit cronologia etapelor
prin care trece în mod normal sexualitatea
unui subiect ce aparţine culturii noastre.
Ideca fundamentală este că există zone
erogene (adică regiuni ale corpului susceptibile
de a provoca plăcere) care predomină
la o anumită vârstă. în primul an
de viaţă, sursa tuturor satisfacţiilor este
zona orală* (sugerea la sânul matern); în
cursul celui de al doilea şi al treilea an de
viaţă interesul se deplasează în principal
asupra zonei anale (învăţarea deprinderilor
de igienă corporală); între trei şi cinci ani
devin prevalente organele genitale. De la
vârsta de şase ani are loc o adormire a
instinctului sexual (latenţă), care va fi reactivat
brusc la pubertate. în acest moment
individul, care este copt pentru o sexualitate
adultă, se orientează spre sexul opus.
Sexualitatea depinde, concomitent, de
maturizarea organică şi de condiţiile socioculturale,
în societatea noastră ea este
supusă anumitor constrângeri, din cauza
influenţelor religioase sau pur şi simplu
morale. Dar în unele comunităţi ea se
dezvoltă liber şi se pot vedea, încă de la
vârsta de patru ani, copii care imită în mod
cu totul firesc zbenguielile sexuale ale
părinţilor lor (H. Powdermaker).
SFAT CONJUGAL, ajutor psihologic
dat cuplurilor aflate în dificultate,
în scopul ameliorării relaţiilor
lor reciproce.
Apărut în ţările anglo-saxone, sfatul
conjugal s-a dezvoltat în Franţa la începutul
anilor 1960, o dată cu crearea Asociaţiei
franceze a centrelor de consultaţie
conjugală. Bărbaţi (33%), femei şi cupluri
se adresează consilierilor conjugali pentru
a le înfăţişa necazurile şi a găsi o soluţie
pentru problemele lor. Cel mai adesea este
vorba de neînţelegerea dintre soţi datorată
divergenţelor de vederi cu privire la educaţia
copiilor sau cu privire la munca femeii
în afara căminului, dar şi de dificultăţi de
comunicare interpersonală, de o sexualitate
perturbată, de nerecunoaşterea dorinţelor
şi trebuinţelor celuilalt, şomaj etc.
Consilierii conjugali evită să dea sfaturi.
Rolul lor este de a-i determina pe solicitanţi
să-şi analizeze fără patimă situaţia.
în cazul în care, eventual, se găsesc în faţa
unor persoane cu tulburări pronunţate,
ei le orientează spre o consultaţie medicopsihologică
sau spre un specialist în maladii
mentale. Consilierii conjugali sunt de
asemenea chemaţi să facă educaţia sexuală
a copiilor şi adolescenţilor, fie la cererea
organismelor private, fie în instituţii de
învăţământ public.
SHAM RAGE, pseudofurie.
„Furia artificială" se observă, în condiţii
experimentale, la animale al căror hipotalamus
(baza creierului) este privat de
conexiunile sale nervoase cu structurile
superioare ale creierului (telencefal sau
emisferele cerebrale). Aceste experienţe
pun în evidenţă, pe de o parte, importanţa
esenţială a hipotalamusului în exprimarea
SHELDON
emoţiilor şi, pe de altă parte, rolul integrator
si inhibitor al cortexului în conduite,
în stare normală, emoţia nu apare decât
dacă excitaţia este destul de puternică;
dimpotrivă, atunci când cortexul este scos
din circuit, cea mai mică excitaţie este de
ajuns ca să declanşeze o reacţie de furie,
intensă însă de scurtă durată.
SHELDON (Wiiliam Herbert), medic
şi psiholog american (Warwick,
Rhode Island, 1899 - Cambridge,
Massachusetts, 1977).
Este cunoscut îndeosebi pentru a fi
propus, în colaborare cu S. S. Stevens, o
clasificare a tipurilor de personalitate
bazată pe gradul de dezvoltare a ţesuturilor
derivate din cele trei foiţe blastodermice
(endoderm, mezoderm şi ectoderm).
Sheldon a analizat fotografiile a 4 000 de
studenţi (având în medie vârsta de 18 ani
şi trei luni), fotografii obţinute cu ajutorul
unei metode standardizate. în paralel, timp
de cinci ani, a studiat comportamentul şi
cu ajutorul analizei factoriale, a degajat
şaizeci de trăsături de personalitate, pe
care Ie-a repartizat în trei serii: viscerotonie',
somatotonie' şi cerebrotonie*. El a
demonstrat că endomorfia" este legată de
viscerotonie, mezomorfia" de somatotonie
şi ectomorfia' de cerebrotonie.
Unii autori (J. Delay, P. Pichot,
H. J. Eysenck, S. Glueck) cosideră satisfăcătoare
tipologia lui Sheldon, pe când alţii
o critică. J. Maisonneuve şi M. Bruchon-
Schweitzer (1981) nu au confirmat relaţiile
pe care Sheldon a crezut că le găseşte
între biotipuri şi temperamente. După
M. Bruchon-Schweitzer (1988), s-ar părea
că stereotipurile culturale l-au influenţat
pe cercetătorul american, fără ca acesta
287