DICTIONAR DE PSIHOLOGIE -Larousse.pdf - Soroca

ZONĂ EROGENĂ
presiunea cerebrală, modifică ritmul cardiac
şi pe cel respirator, duce la tulburări
digestive şi, după unii, ar fi o cauză a arteriosclerozei.
Pe plan psihic, efectele sale
se fac simţite prin scăderea puterii de
concentrare şi de atenţie: la funcţionarii de
birou supuşi unor zgomote discontinui,
erorile sunt cu 37% mai numeroase decât
de obicei. Chiar şi la muncitorii manuali
scade randamentul (cu 33% începând cu
cea de a patra oră de muncă, într-o uzină
în care funcţionează un ciocan pneumatic).
După G. Friedmann, zgomotul provoacă,
de asemenea, nelinişte şi tristeţe; el este
o cauză de astenie.
Nu toate zgomotele sunt nocive; unele
dintre ele sunt chiar utile (unele sunete
ritmate şi de slabă intensitate facilitează
executarea operaţiilor de muncă). Nocive
sunt zgomotele discontinui, neregulate,
intense sau greu de localizat, datorate
manipulării de maşini şi aparate (motocicletă,
aparate de radio sau televiziune).
Zgomotul ameninţă sănătatea publică şi,
în Franţa, duce la pierderea a 200 milioane
de ore de muncă pe plan naţional, adică
mai mult decât pierderile pricinuite de
totalitatea bolilor sociale. Potrivit datelor
Casei naţionale de asigurări în caz de
boală (1988), s-au identificat 1 269 afecţiuni
provocate de zgomot. Cât despre costul
economic şi social al daunelor provocate
de sonoritatea nocivă (accidente de muncă',
retardări şcolare sau depreciere financiară
a proprietăţilor), acesta a fost evaluat, în
1983, la aproximativ 100 miliarde de franci.
ZONĂ EROGENĂ, parte a corpului
a cărei stimulare determină o plăcere
sexuală.
Aproape întreaga suprafaţă corporală
este susceptibilă de a deveni erogenă, dar
unele regiuni sunt erogene prin excelenţă:
gura, sânii, părţile genitale şi zona anală.
Aceasta se datorează faptului că sexualitatea,
diferenţiindu-se lent de o tensiune
difuză, prezentă încă de la naştere, se
localizează, în cursul creşterii, mai întâi la
gură, apoi la anus, pentru ca în final să se
ataşeze organelor genitale.
ZOOFOBIE, frică de animale.
Această fobie este adesea vestigiul
angoaselor infantile. Persistenţa zoofobiei
la vârsta adultă constituie, de obicei, o
manifestare nevrotică. în acest caz
animalele sunt alibiul care permite unei
angoase intense (datorate, în general, refulării
impulsiilor sexuale şi agresive) să se
exprime.
ZOOPSIE, halucinaţie vizuală în
care bolnavul vede fiare, în general
hidoase sau periculoase (şerpi,
păianjeni...), care îl îngrozesc.
Zoopsia este frecventă mai ales în
alcoolismul cronic. Bolnavul, care îşi
trăieşte cu ochii deschişi coşmarul, aleargă
după aceste animale ca să le prindă sau fuge
de ele înspăimântat, uneori încercând chiar
să sară pe fereastră spre a scăpa de ele.
ZdRGd (Beniamin), psiholog român
(Răstoci, jud. Sălaj, 1916 - Cluj-
Napoca, 1980).
Licenţa şi-a luat-o la Cluj (1939), iar
doctoratul 1-a obţinut cu o teză din domeniul
zoopsihologiei (1946). Timp de patru
decenii a fost cadru didactic la Universitatea
Babeş-Bolyai. Cercetări în special
în domeniul factorilor procesului învăţării.
Scrieri: Acţiune şi motivaţie (1968);
Riscul - factor motivaţional (1969); Determinismul
psihologic (197 \);Psihologia succesului
şi a eşecului (1972); Aptitudinile
(1972), în colaborare cu Al. Roşea; Explorarea
şi formarea personalităţii sub aspect
afectiv-motivaţional (\919).
ZVON, ştire plauzibilă dar necontrolată,
legată de actualitate, care
se propagă oral.
Zvonul, spune sociologul american
T. Shibutani (1966), ia naştere din discuţiile
între persoane neinformate care
încearcă să explice un eveniment ambiguu,
susceptibil de a avea importanţă. Există,
însă, şi zvonuri cu totul neîntemeiate.
ZVON
Zvonul se alimentează din prejudecăţi,
din frică şi din nelinişti latente
(J. Delumeau, 1978). El nu are viaţă decât
din cauză că publicul care îl receptează
şi îl propagă este de fapt principalul său
artizan (J. N. Kapferer, 1987).
Zvonul a făcut obiectul a numeroase
cercetări experimentale din partea unor
psihologi: F.C. Bartlett (1940), G. W. Allport
şi Leo Postman (1945,1947). Aceştia din
urmă au demonstrat că zvonul se caracterizează
prin trei tendinţe: 1) reducţia (cu
cât zvonul se propagă mai mult, cu atât el
devine mai scurt, mai concis, mai uşor de
transmis); 2) accentuarea (detaliile reţinute
sunt potenţate afectiv); 3) asimilarea (elementele
conservate sunt reorganizate spre
a forma un tot coerent, simplu, logic).
Alterările zvonurilor depind de factori
afectivi (dorinţe, temeri) şi psihosociali
(apartenenţa la un anumit grup), pe când
difuzarea zvonurilor se supune legii lui
G. T. Fechner'. Cercetările lui S. C. Dodd
(1952) au demonstrat, într-adevăr, că
numărul (Q) de persoane la care ajunge un
mesaj variază proporţional cu logaritmul
numărului (P) populaţiei în care zvonul a
fost difuzat (stimularea pe individ rămânând
constată): Q = a log P.
Scala zgomotelor (în decibeli)