DICTIONAR DE PSIHOLOGIE -Larousse.pdf - Soroca

EPILEPSIE MUZICOGENICA
drept semn rău prevestitor, suficient ca să
dizolve adunările publice. Dar ea poate fi
şi limitată (criză minoră) la câteva momente
de absenţă* sau secuse musculare
(miocloniij, ba chiar poate să treacă neobservată
la copii atunci când se produce
noaptea (în aceste cazuri are loc emisiunea
de urină, care este confundată cu enurezia).
Această maladie, foarte răspâdită
(5% din populaţia totală), loveşte toate
păturile sociale, fără alegere: Iuliu Cezar,
F. M. Dostoevski, Vincent Van Gogh
au fost epileptici. într-o mică proporţie
(6% din cazuri) epilepsia este ereditară, în
rest fiind cauzată de accidente perinatale,
traumatisme craniene, encefalite, tumori
cerebrale etc. Factorii afectivi joacă un rol
manifest în declanşarea crizelor. Şocurile
psihologice sunt suficiente pentru a le
provoca. Unii psihanalişti consideră că ele
au o semnificaţie simbolică pentru subiect
care, astfel, ar exprima dorinţa de a se
retrage din lumea reală traumatizantă.
Tratamentul epilepsiei constă în diminuarea
sensibilităţii creierului la stimuli prin
administrarea de medicamente (barbiturice,
hidantoine etc.) şi suprimarea tuturor
excitanţilor, cum sunt alcoolul şi cafeaua.
Se ajunge astfel la dispariţia tuturor
crizelor.
EPILEPSIE MUZICOGENICA, crize
convulsive consecutive unor audiţii
muzicale observate la unii subiecţi.
Expresia o datorăm lui McD. Critchley,
care a obsevat şi a descris fenomenul.
După H. Gastaud, asemenea crize s-ar
produce la indivizi purtători ai unei leziuni
a lobului temporal, prin intermediul emoţiei
suscitate de muzică.
EPILEPTOIDIE. Constituţie mentală
descrisă îndeosebi de E. Kretschmer şi
F. Minkowska.în care s-ar regăsi trăsăturile
presupuse ale mentalităţii epileptoide,
caracterizată în special de imaturitate,
impulsivitate, lentoare de spirit, „vâscozitate
mentală" (glişroidie*) şi tendinţa
la religiozitate. Termenul epileptoidie este
nefericit ales, el sugerând că toţi epilepticii
au acest tip de caracter, ceea ce nu este
cazul. Dimpotrivă, trăsăturile de personalitate
descrise mai sus se observă în numeroase
alterări cerebrale organice, diferite
de epilepsie*. De aceea noţiunea de epileptoidie
este din ce în ce mai puţin uzitată.
EREDITATE, transmitere a caracterelor
fizice şi psihice ale părinţilor
la descendenţi.
De la apariţia lucrărilor lui C. V. Naudin
şi J. Mendel ştim că trăsăturile ereditare
sunt transmise prin intermediul cromozomilor
din nucleul celulelor. Studiul
eredităţii umane este posibil prin confruntarea
gemenilor şi stabilirea de arbori
genealogici. H. H. Newman, de exemplu,
studiind douăzeci de cupluri de gemeni
univitelini (adică ieşiţi dintr-un singur ovul
fecundat), crescuţi separat din prima
copilărie, în medii sociale diferite, a constatat
identitatea nivelurilor lor intelectuale
şi a aptitudinilor motorii. în familia Iui
J. S. Bach, examinată pe parcursul a cinci
generaţii, se relevă prezenţa a cincisprezece
compozitori de talent. Aceste observaţii
pledează în favoarea transmiterii
ereditare a aptitudinilor (inteligenţă, talent
muzical etc).
Pe de altă parte, fără a vrea să revenim
la lamarckism, există indiscutabil experienţe
care demonstrează posibilitatea unei
transmiteri ereditare a comportamentelor
dobândite. Dacă supunem trei generaţii de
şobolani la aceleaşi probe de labirint', cea
de a treia generaţie are nevoie de un timp
de zece ori mai mic pentru a reuşi la probele
la care este supusă. în ceea ce priveşte
afecţiunile mentale, riscul de a se îmbolnăvi
este de 1-20% pentru subiecţii care
au rude apropiate bolnave. Dar evoluţia
fiinţei umane nu depinde decât parţial de
patrimoniul ereditar. Mediul şi educaţia
joacă şi ele un rol extrem de important în
dezvoltarea sa.
ERGOGRAF, aparat care serveşte
la înregistrarea travaliului unui
muşchi sau a unui membru.
Cel mai cunoscut este acela al lui
A. Mosso. în cazul acestui aparat, subiectul
trebuie, prin flectarea unui singur
deget, să ridice o greutate ale cărei deplasări
sunt înscrise într-un sistem înregistrator.
Traseele obţinute permit studierea
modificărilor acestui travaliu datorate oboselii,
stimulenţilor psihici etc.
ERGONOMIE, ansamblu de studii
şi cercetări care au drept scop organizarea
metodică a muncii şi amenajarea
echipamentului de lucru
în aşa fel încât să facă sistemul
„om-maşină" cât mai eficient
posibil.
Această ştiinţă, generată de dificultăţile
crescânde ale selecţiei profesionale,
caută să determine condiţiile de adaptare
la muncă a omului. în loc să i se ceară
muncitorului să se adapteze la maşină şi la
mediul de muncă, echipe formate din
psihologi, ingineri, fiziologi caută să adapteze
maşinile şi locul de muncă în funcţie
de muncitor. Studiile lor duc la diminuarea
oboselii şi accidentelor prin reducerea
căldurii şi a zgomotelor inutile, prin optimizarea
semnalelor, prin modificarea dispunerii
mijloacelor de control etc. După
ce s-a axat pe locurile de muncă şi atelier,
ergonomia se preocupă azi de funcţionarea
întregii întreprinderi. La sfârşitul
anilor 1981, interesul ergonomiei s-a deplasat
asupra organizării sociale a muncii
şi asupra factorilor psihosociali implicaţi
citorilor la concepţia sarcinilor ce le revin
(P. Cazamian, 1987).
ERGOTERAPIE, metodă de reeducare
şi de tratament prin muncă
pentru handicapaţii fizici şi mintali.
încă din Antichitate se cunoştea valoarea
terapeutică a activităţii laborioase, dar
ergoterapia nu s-a dezvoltat decât în anii
celui de al doilea război mondial.
Scopul urmărit este o reluare de contact
a bolnavului cu realitatea profesională şi
socializarea sa prin stabilirea de noi relaţii
umane. Se consideră că munca este dezalienantă
deoarece anulează pentru moment
trăirile psihopatologice ale celui care i se
consacră. Pe de altă parte, acesta are
ocazia să ia din nou cunoştinţă de capacităţile
sale renăscânde şi să-şi regăsească
încrederea în sine.
ERIKSON (Erik Homburger), psihanalist
american de origine germană
(Frankfurt pe Main, 1902 - Harwich,
Massachusetts, 1994).
Instalat la Viena, şi-a desăvârşit formaţia
psihanalitică în cadrul Institutului de
psihanaliză din acest oraş. în 1933 a
emigrat în Statele Unite, unde s-a stabilit
definitiv. în următoarele două decenii a
ocupat diferite posturi în cercetare şi
învăţământ, la Harvard, Yale şi Berkeley.
Din 1960 şi până în 1970 a fost profesor
«le „dezvoltare umană" şi a predat cursuri
117