DICTIONAR DE PSIHOLOGIE -Larousse.pdf - Soroca

MEDIE
pulmonară), piele (eczemă) etc. Dar ..alegerea"
organului nu este un simplu ha/ard.
Principalii factori care par să determine
localizarea afecţiunilor psihosomatice sunt
fragilitatea organică (leziune discretă,
uneori total vindecată), beneficiul mai
mult sa» mai puţin inconştient avut de
subiect de pe urma bolii şi natura traumatismului
afectiv declanşator: violul
determină mai degrabă o suferinţă ginecologică
(vaginism, frigiditate...) decât o
afecţiune digestivă sau cardiacă.
Fiecare stare de tensiune emoţională
determină un proces neurovegetativ care
îi este propriu. în general se confundă răspunsul
psihosomatic cu conversiunea isterică*,
această conversiune manifestându-se
şi ca prin tulburări corporale. .Sunt, totuşi,
două procese diferite. Conversiunea isterică
este plină de semnificaţie, este vin
limbaj simbolic: paralizia picioarelor, de
exemplu, care nu se însoţeşte de nici o
leziune organică, exprimă dorinţa inconştientă
de a nu mai merge. Maladia psihosomatică,
în schimb, consecinţă a unei
tulburări funcţionale a sistemului neurovegetativ,
nu are semnificaţie, nu este
purtătoare de sens cum este conversiunea
isterică. Căile nervoase utilizate sunt şi ele
diferite: reacţia vegetativă aparţine sistemului
autonom, pe când conversiunea isterică
pune în joc sistemul cerebrospinal
(calea piramidală, calea senzitivă).
Tratamentul maladiilor psihosomatice
asociază, la terapeutica uzuală a leziunilor
locale, neurolepticele, care diminuează
reacţiile emoţionale, şi psihoterapia.
Aceasta trebuie condusă cu o extremă
prudenţă, existând riscul unor complicaţii
grave (recidivă, psihoză). Psihoterapia este
în general de scurtă durată şi gratifiantă
192
(sfaturi,sprijin moral,ajutor). Psihanaliza
este de cele mai multe ori contraindicată.
MEDIE, indice al tendinţei centrale
a unui ansamblu statistic.
Media aritmetică este catul obţinut prin
împărţirea sumei valorilor individuale la
numărul lor. Uşor de calculat, ea se utilizează
în mod curent. Este un indice de
măsură care împarte ansamblul în două
părţi (partea de deasupra şi partea de
dedesubtul mediei), una echilibrând-o pe
cealaltă şi permiţând diferenţierea subiecţilor
„normali", adică a acelora care se
apropie de această valoare teoretică, de
subiecţii „anormali", care se îndepărtează
de ea.
MEDIU, spaţiu de viaţă în care se
exercită influenţele cosmice, socioeconomice,
educative etc. şi în care
se realizează schimburile psihoafective
între indivizi.
Mediul acţionează în permanenţă asupra
fiinţelor umane, de la fecundare şi până
la moarte. Acţiunea sa este deosebit de
importantă în copilărie, deoarece el completează
structurile organice de bază, furnizând
funcţiilor ajunse la maturitate excitanţi
adecvaţi, fără de care ele ar rămâne
virtuale sau atrofiate. în afara societăţii
omeneşti copilul se sălbăticeşte. Numai
sub influenţa mediului în care trăieşte şi în
virtutea a ceea ce îi aduce contactul cu
persoanele din anturajul său fiinţa umană
devine un individ de un tip determinat;
tocmai în relaţia cu celălalt se edifică
personalitatea sa.
Condiţiile materiale, economice joacă şi
ele un rol important în dezvoltarea afectivă
a copilului: mizeria este sursa inadaptării
(80% dintre delincvenţii tineri aparţin
mediilor defavorizate economic); chiar şi
nivelul mental este afectat de condiţiile
materiale: el este semnificativ mai scăzut
citori, ţărani, negri şi indieni în Statele
Unite etc.) decât la clasele înstărite. Dacă
însă se oferă fiecăruia condiţii materiale
identice, diferenţa nivelurilor intelectuale
dispare.
MEGALOMANIE, supraestimare
delirantă a propriilor capacităţi.
Unii psihopaţi sunt convinşi că deţin o
putere (socială, fizică, sexuală etc.) extraordinară.
Ei nu sunt mai puţin decât
monarhi, „stăpâni ai lumii" sau Dumnezeu
şi se comportă în consecinţă: cutare tânără
femeie care se identifică cu o suverană,
primind vizita soţului ei se simte ultragiată
de familiaritatea lui şi îl pălmuieşte cu
violenţă. Megalomania se întâlneşte frecvent
în manie, paralizia generală şi dementa
senilă.
MELANCOLIE, stare morbidă
caracterizată îndeosebi de tristeţe
şi pierderea poftei de viaţă, timpul
trăit fiind încetinit, îngheţat, prin
inhibarea gândirii.
Plictisit, abătut, închis în durerea sa
morală, bolnavul rumegă idei privind
lipsa lui de demnitate, idei de culpabilitate
şi de autopuniţiune. Această afecţiune
poate să apară fără o cauză vădită sau ca
urmare a unei mari nenorociri (moartea
unei fiinţe iubite). Melancolia se încadrează
cel mai adesea în evoluţia unei
psihoze maniaco-depresive". Este extrem
de periculoasă, putându-l conduce pe bolnav
la acte disperate (sinucidere), precedate
uneori de uciderea altor membri ai
familiei (copii, de exemplu, spre a-i sustrage
unei vieţi de durere). Este ameliorabilă
prin chimioterapie.
MEMORIE
MEMBRU-FANTOMĂ, iluzia de a
mai poseda membrul amputat.
Acest fenomen ar fi extrem de frecvent
pentru că, după unii autori, s-ar întâlni la
85-100% dintre cei care au suferit
amputări. Persoanele respective au iluzia
de a mai percepe încă membrul lor absent,
iar uneori simt că îi doare. Acest sentiment
este legat de schema corporală elaborată
în copilărie şi care rămâne indelebilă.
MEMORIE, persistenţă a trecutului.
Toate fiinţele vii, chiar şi animalele
absolut inferioare, au o memorie. Observăm
lucrul acesta, de exemplu, atunci când
punem într-un acvariu viermi plaţi de pe
plajele Bretaniei, unde ei trăiesc. Mişcările
lor de îngropare şi de ieşire din nisip, până
atunci ritmate de maree, persistă timp de
câteva zile şi în noul lor mediu. Memoria
fixează experienţele trăite, informaţiile
receptate şi le restituie.
Distingem o memorie imediată, o
memorie întârziată, şi alte multe feluri de
memorie; există atâtea memorii câte
organe senzoriale (memorie vizuală, auditivă,
tactilă...). Unii psihologi, pe urmele
lui P. Janet, preocupaţi să dea o semnificaţie
precisă acestui concept, consideră
că memoria trebuie să se traducă printr-un
act: conduita povestitorului (verbalizarea
autentificând existenţa memoriei).
După J. Delay, este necesar să distingem
trei niveluri ierarhice ale memoriei:
cel mai elementar, senzoriomotor, priveşte
exclusiv senzaţiile şi mişcările; el este
comun animalului şi omului. Cel mai înalt,
propriu omului care trăieşte în societate,
se caracterizează prin povestirea logică:
este memoria socială. între aceste două
niveluri se situează memoria autistică,
memorie care îşi extrage materialele din
senzaţii, din situaţiile trăite, dar care nu
193