Manual Vanator - 2009.pdf - AGVPS

CAPITOLUL IIIGESTIONAREA VÂNATULUI3.1. Administrarea şi gestionarea fondului cinegetic naţionalÎn decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la bazaadministrării şi gestionării vânatului din România au suferit modificări defond.Mai întâi vânatul a fost considerat „res nullius”, adică al nimănui,fiecare dobândindu-l după necesităţi şi după posibilităţi. Se considera,oarecum justificat, că vânatul, mai ales cel migrator, nu putea aparţine niciunui deţinător de teren. Nici în privinţa vânatului sedentar, care se muta fărăoprelişti de pe o proprietate pe alta, nu puteau fi emise pretenţii în acest sens.În timp, deţinătorii de terenuri şi-au extins însă pretenţiile şi asupravânatului aflat temporar pe proprietatea lor, acceptând sau nu, după cumconsiderau de cuviinţă, pentru toate speciile de vânat sau numai pentru uneledintre acestea, organizarea de vânători, de către alţi cetăţeni, pe proprietăţilelor.Acest principiu, care s-a impus în majoritatea ţărilor de pe continent, afost statuat şi în România interbelică. Legea pentru protecţia vânatului şireglementarea vânătorii, din 1 mai 1923, a fost fundamentată pe baza acestuiprincipiu. Vânatul era în totalitate, atât cel sedentar cât şi cel migrator, alproprietarului pe terenul căruia era găsit. Cu singurul amendament căproprietarul, dacă nu era vânător - membru al Uniunii Generale a Vânătorilordin România - nu putea practica vânătoarea, fiind nevoit să arendeze acestdrept celor care aveau această calitate şi, implicit, permisul de vânătoarenecesar. În situaţia în care suprafaţa proprietarului era mai mică de 100 ha,contractul nu se încheia cu acesta, ci cu primăria, arenda transmiţându-sebugetului local pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.179