Manual Vanator - 2009.pdf - AGVPS

Prevederile Directivei Habitate au fost deja transpuse integral înlegislaţia din România.6.2. Reglementări naţionale6.2.1. Bazele juridice ale regimului vânătoriiDin timpurile cele mai vechi până spre finele evului antic, perioadăcare a inclus şi formarea statelor şi a proprietăţii funciare, dreptul de a vâna aaparţinut oricui şi se putea exercita oriunde, oricând şi oricum. Vânatuldobândit devenea, în acea vreme, proprietatea celui ce reuşea să-ldobândească.Legiuitorii romani, care au reglementat jurisdicţia pentru prima dată,nu s-au atins de acest drept, statuând următoarele două principii în vânătoare:a) dreptul de a vâna aparţine oricărui om, fiind un drept natural;b) vânatul viu şi liber, putând trece dintr-un loc în altul după voia sa,este considerat „res nullius”, adică un bun care nu aparţineanimănui.În condiţiile dreptului roman, oricine putea vâna oriunde, chiar pepământul altuia, fiind răspunzător doar de eventualele daune pricinuiteproprietarului acestuia.În evul mediu, locurile fără stăpân şi cele comune au început să fieconsiderate ca aparţinând suveranului. Vânatul a fost şi el considerat, deasemenea, al regelui. Şi nu numai vânatul de pe aceste terenuri fără stăpân şi acelor comune, ci şi vânatul de pe proprietăţile particulare. Dreptul devânătoare a devenit astfel un drept regalian, proprietarii de terenurinemaiputând avea vreo pretenţie în privinţa acestuia, fiindu-le interzis să-lomoare chiar şi atunci când le producea prejudicii.Marea Revoluţie Franceză de la 1789, decretând abolirea tuturorprivilegiilor feudale, a creat o mare dilemă în privinţa dreptului de vânătoare:cui aparţine vânatul, tuturor oamenilor sau statului? Răspunsul nu a fostacelaşi în toate ţările.O soluţie, adoptată în mai multe ţări, a fost statuarea dreptului devânătoare ca drept aparţinând statului. Aşadar în multe ţări dreptul devânătoare a rămas un drept regalian.336