GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

verificare a unei tendinţe care a stârnit prea multă vâlvă.
Sensibilitatea publicului nu a fost îndeajuns pregătită
pentru a decoda paginile eliadiene – ar fi fost nevoie de un
exerciţiu continuu de lectură (plus o receptare a
fantasticului în toată gama sa de concretizări), dar şi de un
discurs critic flexibil şi inovator. Rămânând la aceeaşi
dificultate a receptării, se cuvine să notăm câteva
observaţii ale Sabinei Fînaru: “Să fie, oare, un destin
pentru Mircea Eliade ca personalitatea creatorului să
înghită (s.a.) propria-i operă, iar succesul istoricului
religiilor să-l anuleze pe acela al naratorului? Sau cauza
trebuie căutată în altă parte, în absenţa receptorului ideal,
care ar trebui să fie criticul, ale cărui defecte au reflectat
însă ethosul mental românesc: spiritul polemic şi
insuficienţa pasiunilor care-l împiedică să se dedice
studiului nebunesc dedicat unui (singur) autor (cf. Despre
critică şi monografii)? [...] În cazul autorilor obsedaţi de
probleme (cum este el însuşi), datoria criticului este mai cu
seamă aceea de a aduna informaţii şi de a explica (cf.
Jurnal, I, 22).“ 72
2.3. De la Pe strada Mântuleasa sau La ţigănci până
la Ghicitor în pietre şi La umbra unui crin, proza lui
Mircea Eliade se profilează sub cupola unei suprateme
extrem de permisive: raportul dintre sacru şi profan. Altfel
spus, tratarea camuflării sacrului în profan, mecanismele
dialecticii, evidenţierea formelor sale de manifestare şi
incapacitatea omului modern de a recunoaşte sacrul într-o
lume care a pierdut de mult valoarea misterului şi a
sensului real. Reflectarea dialecticii sacru-profan a fost
studiată şi de o cercetătoare central-europeană,
familiarizată cu spiritualitatea şi cultura română: Libuše
Valentová
100
73 pleacă de la influenţa lui E.T.A. Hoffmann
asupra scriitorilor români şi analizează proza fantastică a
lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale şi Gala Galaction,