GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

enaşterea şi transcenderea revelatoare. Se sesizează, prin
urmare, o mişcare de rotaţie în care a se naşte şi a re-naşte
intră într-o paradigmă a realului sacralizat. Camera şi
pădurea structurează utilitatea obligatorie a athanor-ului
alchimic: induce metamorfoze, generează reacţii care arată
tot ceea ce, în general, rămâne refractar conceptului. Spre
deosebire de personajul lui Hermann Hesse, Ştefan Viziru
atinge starea de conjunctio; sublimarea începută în camera
secretă se desăvârşeşte în pădurea care, departe de a marca
eşecul iubirii prin moarte, îi protejează eternitatea.
Romanele lui Hesse refuză femeia; Meyrink şi Eliade
o absolutizează, înzestrând-o cu o vocaţie mântuitoare.
Citindu-l pe Hesse, inventariem negările femininului:
Siddharta (din romanul omonim) şi Joseph Knecht
(protagonistul Jocului cu mărgele de sticlă) refuză
femeia, iar Harry Haller o ucide. Poate nicăieri nu se simte
mai dureros absenţa femeii ca în acele spaţii ale trecerii –
pădurea abstractizată ( din Jocul cu mărgele de sticlă),
fluviul din Siddharta sau şiretenia pluralizării identităţilor
în Lupul de stepă configurează o absenţă. Sunt ipostazieri
ale pierderii, ale ratării. Cu ce altceva s-ar putea redresa
acest picaj, dacă nu cu pădurea încărcată de simbolism
mitic din Noaptea de Sânziene sau cu ghetoul revelator
din Golem?
Personajul lui Hesse nu îl îngăduie pe coagula pentru
că se lasă mereu prins în capcanele iluziei: pulsează în
ritmurile perfecţiunii şi se rătăceşte între exaltări de-o clipă
şi tentaţii suicidare. Exclude alteritatea, izgoneşte cea mai
la îndemână formă a ei (femeia), se împiedică de obstacole
facile atunci când nu le imaginează el însuşi. Se jupoaie de
o parte a sufletului, renunţă buimac la anima, într-o
încercare eronată de a-şi dezvălui sâmburele identitar. La
Hesse, alteritatea nu se inoculează niciodată ca şi celălalt:
căutarea se grefează în sfera lui aceluiaşi, ocolindu-l –
delicat ori violent – pe celălalt. Itinerarul lui Haller se
52