GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

imaginilor cu funcţie reglatoare, modelatoare; toate
impulsionează suma actelor de creaţie. Mircea Eliade
accentuează caracterul lor etern, care le transformă într-un
instrument normativ universal accesibil. Astfel, arhetipul
funcţionează ca o potenţialitate dinamică, pe care o creaţie
sau alta o exploatează şi o reintegrează. Orice creaţie este
subjugată de anumite tipare – patterns – , de scheme
genuine, ce îi induc necesitatea organizării spontane a
simbolurilor şi a imaginilor: androginul, renaşterea,
ascensiunea, axis mundi, copilul divin etc. Referitor la
opera lui Brâncuşi, Eliade vorbeşte
75
12 despre o pătrundere a
artistului în profunzimile lumii şi în propria sa psyché,
deoarece modelează lemnul sau marmora dorind a-i
dezvălui elementul ultim, ireductibil. Acest lucru este
posibil doar pentru că arta reintegrează în mod genuin un
arhetip, care structurează natural, conform unei grile
originare, imagini şi simboluri conexate la substratul
abisal-arhetipic al artei.
O analogie interesantă a lansat Adrian Marino, plecând
de la afirmaţia ce urmează: “caracterul creator al
simbolului artistic îl defineşte în acelaşi timp ca o
«construcţie» fantastico-mitică, autonomă, «arbitrară».” 13
Nu este o imitaţie a naturii (originea reprezentărilor din
bestiarii nu poate fi căutată în animale reale –
argumentează autorul, pe linia lui Ananda K.
Coomaraswamy), ci, mai degrabă, obligă reprezentările
naturaliste să o imite. Adrian Marino susţine că teza ar
putea fi o anticipare a esteticii lui Oscar Wilde, care
pretindea că natura imită opera de artă (pictura lui
Whistler, de exemplu). În orice caz, arta simbolică este,
prin definiţie, “«arealistă, aniconică», «abstractă». Ea
exprimă rex universalis, lipsită total de reprezentări
antropomorfice.” 14 Spiritul universal al lui Eliade nu a
pregetat să-şi mărturisească preferinţa pentru arta
simbolică, artă care cuprinde în ea semnificativul însuşi,