GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

istoric, dar şi încifrata potenţialitate de factor iniţiatic şi
eliberator. (Nimic frapant, de vreme ce mitul labirintului
s-a bucurat şi de atenţia istoricului religiilor.) Am văzut că,
în textele publicate în periodice, labirintul era rareori numit
în mod direct; compararea nemijlocită a istoriei cu un
labirint al probelor de tot felul s-a realizat aproape
accidental, ca un halo “artistic” strecurat deasupra unui
discurs cu o retorică propagandistic-persuasivă. În rest,
cititorul familiarizat cu scrisul lui Eliade descoperă doar
subtextual prezenţa acestui referent polisemantic.
Labirintul e o reprezentare eidetică ce dublează textul; în
rest, stă ascuns în umbra elocinţei energice, lăsând loc unei
aparente univocităţi textuale, specifice acestui tip de
discurs. În publicistica sa, Eliade creiona o terapie în
vederea supravieţuirii în istorie şi/sau în exil: se sugera o
salvare posibilă, un reper necesar. Totul rămânea însă la
nivelul unei virtualităţi teoretizate alert şi expresiv.
Gazetarul îşi exprima opinia, trasa direcţii, oferea
alternative “împotriva deznădejdii”. Contextul nu permitea
decât claritatea sensului propriu şi a comparaţiilor din sfera
imanenţei.
Or, literatura oferea spaţiul nelimitat în care
virtualitatea poate primi consistenţa fluidă a realităţii.
Sugestia se transformă în experienţă trăită, alternativa
posibilă este înlocuită de un tipar ale cărui sensuri
explodează în cotidian. Scenariul-motiv al labirintului se
regăseşte în mai toate textele postbelice, fie sub forma
materialităţii constrângătoare, fie într-o ipostază volatilă.
În La ţigănci, Gavrilescu se rătăceşte într-un labirint
dinamic, cu forme ce se ondulează într-o mişcare
halucinantă, căreia protagonistul nu reuşeşte să îi
descifreze semnificaţia. Dayan, personajul din nuvela
omonimă, este condus de evreul rătăcitor printr-un topos
urban criptic – o alternativă consistentă la obsesia
nedefinită pe care protagonistul încerca să o înţeleagă
134