GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

formă particulară de asceză prin care artistul caută şi se
caută în imaginar. Un soi de mistică a scrisului, ce
reclamă răspicat libertatea absolută şi neglijarea
categoriilor existenţei.
Şi atunci, în ce constă orientarea “antiliterară” a lui
Mircea Eliade? Îl numim scriitor sau nu? În cazul în care
ne menţinem pe o poziţie strict modernistă şi estetizantă,
răspunsul ar pulveriza întregul eşafodaj al ficţiunii: este un
scriitor a cărui defazare faţă de ritmurile naraţiunii
moderne supără suficient de tare pentru a-l plasa în
categoria amatorilor, interesanţi doar ca simplă pată de
culoare în peisajul literar.
Schimbând puţin unghiul şi scrutând paginile lui
Eliade prin prisma celor enunţate până acum, concluzia se
răstoarnă cu totul. Din cauză că înţelege literatura ca un
exerciţiu spiritual ce fundamentează o probă iniţiatică şi
activează catharsisul, Eliade aduce în prim plan o altă
concepţie asupra artistului, în cadrul căreia esteticul se
subordonează ontologicului. Prin actul creaţiei, omul îşi
transcende condiţia şi devine el însuşi Creator. Se
“îndumnezeieşte”. Nu valoarea estetică a creaţiei este
prioritară pentru Eliade – important e ca iniţierea în şi prin
creaţie să desăvârşească transcenderea. Luând în
considerare particularităţile viziunii lui Eliade asupra
creaţiei şi literaturii, judecăţile de valoare tranşante trebuie
emise cu atente bemolări, care să permită situarea acestui
scriitor în paradigma căreia îi aparţine de drept: căutarea
absolutului prin creaţie, un absolut relegat şi uitat odată cu
modernizarea şi estetizarea literaturii.
De aici şi până la a declara preferabilă o carte
mediocră uneia perfecte (adică moarte) nu este decât un
pas. Iar elementul dinamic, creator şi nou în orice
conştiinţă care experimentează pe viu este ridicolul –
microstructura ce prezintă un aspect esenţial, şi anume
85