GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

2.11. Revenim la pasajul citat din Fragmentarium, în
care Eliade discuta sacrificiul paginii scrise. Interpretarea
mitică se completează cu o alta. Fără a fi subiacentă,
aceasta din urmă ţâşneşte, dimpotrivă, ca un vector central:
ţine laolaltă sforţările centrifugale impulsionate de
incoerenţa lumii moderne. Biblioteca dispărută, absentă
(datorită Istoriei, a distrugerii, sacrificiului sau din cauza
incapacităţii umane de a susţine creator clipa inspiraţiei
geniale) s-ar traduce, conform unei simple propoziţii
deductive, în următorii termeni: dacă biblioteca nu (mai)
este acolo, în locul ştiut, înseamnă că poate fi oriunde. Prin
extensie, ea poate fi pretutindeni. Şi este natural să se afle
pretutindeni, de vreme ce biblioteca apare ca ipostaziere
labirintică, adică o imagine a Centrului perceptibil oriunde,
cu condiţia ca omul să-i confere statutul de nucleu spiritual.
Prin urmare, biblioteca îşi întinde coridoarele
ramificate pe întregul spaţiu terestru: ea poate fi regăsită
aici şi acolo. Trebuie să o cauţi, să o vezi. S-ar putea ca
Mircea Eliade să nu-şi fi dus până la capăt gândul; posibil
să-l fi oprit tocmai ispita unui gest mărunt, savoarea unui
“fragment”. L-a desăvârşit, doi ani mai târziu (în 1941),
Jorge Luis Borges. “eu afirm că biblioteca este fără
sfârşit” 36 ; cuvintele lui Borges îşi demonstrează pertinenţa
dacă le aşezăm în balanţă cu observaţiile lui Eliade. Şi
aceasta pentru că ambele concepţii pornesc din aceeaşi
rădăcină; biblioteca poate fi oriunde şi, prin urmare, este
infinită. Afirmaţia lui Borges zideşte încă o treaptă,
sugerată de paragraful din Fragmentarium. O extrapolare
miraculoasă, prin care se suprapun, imaginar, suprafeţele
tainice, nesesizate ale biblio-tecii şi ale labirintului. Se mai
adaugă un adjectiv, situat în afara retoricii: “biblioteca este
nelimitată şi periodică (s.n.). Dacă un călător etern o va
traversa în orice direcţie, va dovedi la capătul secolelor că
32