GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

furibunde, prin concentrarea timpului, zdrobirea lui şi
transfigurarea într-o dinamică a necuprinderii.
Schimbarea de direcţie pe care a suferit-o România sub
influenţa Răsăritului a impus şi o nouă ipostaziere a
dublului. Fără a plonja în superflue consideraţii politicofilosofice,
subliniem doar că “omul nou” postulat de
revoluţia bolşevică şi-a ocupat cu rapiditate un loc
privilegiat în societatea românească, lucru ce a declanşat,
cum spuneam, o altă imagine şi o altă conştiinţă a dublului:
în funcţie de categoria umană din care făcea parte subiectul
(acceptând sau nu tiparul “revoluţionarului” ca ideal
absolut), se deosebeau două percepţii ale “omului nou”,
una ca model exemplar, ipostază a dublului cu care
individul fragmentat tindea să coincidă, renunţând la ceea
ce îi conferea cu adevărat identitate şi negând principiul
alterităţii, şi o alta a sesizării dublului profanat prin
răsturnarea şi încarcerarea lui între graniţele abrutizante ale
ideologicului. În acest ultim caz, dublul devenea o
ipostaziere a lui Procust, a cărei ubicuitate inchizitorială
confirma un obsedant atentat la identitatea individuală
şi/sau colectivă. Acest pericol este sugerat de Eliade în
Revoluţionari cu normativ
57
72 , articol de o rară virulenţă,
îmbinând pamfletul şi tonul acuzator cu o uşoară alunecare
spre mila creştinească, inspirată de cei care îi ucid pe “ai
lor”. Ruptura de ordinea celestă, pe care o cauzează
primatul ideologicului, dezordinea instaurată trebuie să fie
substituite curând, dacă omul pretinde în continuare un loc
al său în univers.
Prin “omul nou”, dublul este adus din metafizic în
imanenţă – o enormă eroare a omenirii orbite în faţa
dezlănţuirii reziduurilor contestatare. Împă-mântenirii
dublului, exilat în contingentul mistificator, Mircea Eliade
îi opune soluţia congruenţei dintre alteritate şi profilul
sublimat al creştinului. Alteritatea ca depozit al nădejdii –
acesta ar fi punctul de plecare pentru schimbarea Istoriei.