GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

imanenţa şi zona indefinibilă din afara ei, într-o succesiune
ce valorifică funcţia transfiguratoare a umanului. Departe
de a fi o ineficientă formă de evaziune în ireal, procesul de
transfigurare a Istoriei rămâne o alternativă pentru care
Eliade pledează cu înverşunare – alternativa alterităţii
încreştinate, capabile să regenereze lumea şi rânduielile ei.
4. Dialog despre timp
Cei care cunosc, măcar în parte, cărţile lui Emil Cioran
şi ale lui Mircea Eliade, s-au obişnuit cu situarea acestor
autori pe poziţii contradictorii, cel puţin în privinţa
raportării lor la identitatea românească. Susţinut şi de
cercetările sale ştiinţifice, Eliade promova centralitatea
periferiei (a oricărei periferii), condiţionată de existenţa
unui spirit al locului, pe când Cioran extermina cu cerbicie
identitatea naţională, cu scopul de a o relegitima, potrivit
cadrelor vitaliste ale Centrului. Dar, cum identitatea
oricărui popor se formează ca mişcare naturală a devenirii
în istorie, ne propunem să observăm felul în care autorii
amintiţi percep timpul şi curgerea lui evenimenţială,
istoria.
Dacă Mircea Eliade deplânge căderea omului modern
în istorie (în timp), traducând – s-ar putea spune – o
prăbuşire ontică de-a doua instanţă (după căderea
fundamentală, de primă instanţă, a lui Adam) –, Emil
Cioran se înscrie pe o dublă mişcare descendentă. Căzut în
timp, nu încremeneşte statuar şi nici nu îl transcende
creator, ci decade în zona stearpă de sub el77 – fatală
prăbuşire de-a treia instanţă, în care timpul ce îi părea până
atunci infern îmbracă aura strălucitoare a paradisului
pierdut. În viziunea lui Emil Cioran, timpul îşi schimbă
semnul, se răstoarnă şi devine lumea care oferă, măcar,
iluzii. Eliade caută să provoace ieşirea din timp, într-o
infatigabilă încercare a omului de a se înălţa spre
60