GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

În romanul lui Hermann Hesse, Harry Haller se lupta
cu fragmentarea identităţii şi cu neputinţa de a-şi asuma
alteritatea. Era un joc al fărâmei, al şuvoiului de piese
amestecate până la imposibilitatea reconstituirii finale.
Haller nu întruchipa nici Unul, nici Dublul – doar
rătăcirea între ele. Ştefan Viziru propune altceva:
tensiunea dintre Unu şi Dublul său, atunci când acesta e
corporalizarea imaginii din oglindă. Doar atât: dublul
imaginii, nu al identităţii. O iluzie. Însă, de această dată, o
iluzie care învăluie şi deghizează un semn: schimbă
destine, impulsionează revelaţii şi experienţe-limită.
Iubirea, cunoaşterea, moartea stau toate sub semnul
acesteia.
3.5. Lupul de stepă, rătăcitorul între eboşe identitare,
între somn şi veghe sau vis şi realitate, e şi un exponent al
timpului său – un cronos debusolat, dezintegrat în
incompatibile miriade temporale: “Haller este unul dintre
acei oameni care au nimerit între două epoci, pierzându-şi
sentimentul de siguranţă şi întreaga lor inocenţă.” 52
Caracterul aproximativ al timpului indică, de fapt, dubla
faţă a devenirii, bifrontalitatea întoarsă spre ce a fost deja
şi ce va fi mai târziu. Ambiguitatea polarităţilor
stigmatizează şi spaţiul, deopotrivă: personajul trăieşte
într-o continuă goană, pendulând prin chirii şi hoteluri
marginale. Aceeaşi multiplicare şi disoluţie o regăsim
pretutindeni: timp, spaţiu, fiinţă, existenţă, realitate. Atinge
arta, cu muzica ei bivalentă, cu semnul interogării aruncat
asupra “adevăratei” culturi, asupra “adevăratului” spirit.
“Latura lirică a acestei muzici era onctuoasă, dulceagă,
îmbibată de sentimentalism, cealaltă latură a ei era
sălbatică, năbădăioasă şi puternică [...]. Era o muzică a
declinului. [...] Oare tot ceea ce noi numim «cultură», sau
spirit, sau suflet, sau frumuseţe, sau sfinţenie să nu fi fost
decât o stafie, ceva mort de mult şi considerat numai de
noi, de cei câţiva nebuni, drept autentic şi viu?” 53
42