GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

personalităţi ce aparţin ştiinţei şi literaturii: Newton şi
Strindberg. Ambii reuşiseră să împace domenii
contradictorii – fizica şi alchimia (Newton), alchimia şi
teatrul (Strindberg). Fascinaţia lui Eliade faţă de aceştia
este explicată de Marcel Tolcea metaforic: Eliade ar fi o
“sare”, o sinteză a preocupărilor celor doi. Mai mult decât
atât, semnatarul volumului Eliade, ezotericul porneşte de
la ipoteza lui Cornel Ungureanu 45 şi vorbeşte despre deghizarea
pe care Eliade o strecura în literatură şi în cercetarea
ştiinţifică. În ficţiune, a găsit terenul propice construcţiilor
imaginare, împrumutând personajelor sale experienţe pe
care ar fi vrut să le trăiască. Sau “descriindu-se în situaţii
ale propriei biografii cărora le-a modificat unele date, nu
neapărat din mistificare, nu neapărat din reflex de apărare.
Poate mai ales din dorinţa de a-şi proiecta propria-i
identitate şi, astfel, de a-şi recupera o dublă identitate: una
civilă (i.e. politică) şi una spirituală, misterioasă,
mistagogică.” 46
Prin urmare, dubletul format de activitatea literară şi
de contribuţiile ştiinţifice ale lui Eliade se ramifică în
continuare prin dubla identitate a proza-torului. Uneori,
naratorul se confundă cu scriitorul însuşi, concluzie
promovată de o mare parte a criticii şi susţinută de
suficiente date. Ar trebui urmărit gradul în care autorul
împrumută personajelor sale câteva dintre datele biografiei
exterioare, pentru că mecanismul interior al acestora
funcţionează după alte principii. Ştefan Viziru, din
Noaptea de Sânziene, tânărul cercetător (narator) din
Secretul doctorului Honigberger, la fel ca secretarul
Damian din Nouăsprezece trandafiri sunt personaje
create (şi) după modelul biografic al autorului. Dar acel
sâmbure identitar ce conferă personajelor tulburătoarea
aură a dramatismului ontic se cristalizează sub imperiul
unei puternice tendinţe spre mistificare şi automistificare,
38