GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

Scriitorul Mircea Eliade? E mai preocupat să fie citit
decât să elaboreze strategii extratextuale, pregătite să vină
în întâmpinarea receptării propriei opere. Iar dacă este citit
aşa cum trebuie, cu atât mai bine. Eliade nu scrie pentru un
cititor comun; el se adresează cititorului ideal, al cărui
statut e condiţionat de cunoaşterea întregii sale opere şi de
abilitatea de a se substitui modelului pragmatic al
Autorului-Receptor. 71 Convins că o anume operă se poate
impune doar într-un moment propice receptării sale, Eliade
a fost martorul tragic al confirmării acestei temeri. În toţi
anii exilului său, a oscilat între anatema de “autor interzis”
şi pecetea compromisă de “autor tolerat”. După 1991, când
a început editarea masivă a operei sale, de multe ori în
condiţii grafice de-a dreptul jignitoare, s-a produs o
mişcare în valuri a publicului şi criticii româneşti. Flux şi
reflux, între eliadofilie (cu alunecări hagiografice infantile)
şi punere între paranteze. S-a menţionat deja că la reculul
înregistrat de interesul faţă de numele lui Eliade – şi,
implicit, faţă de opera sa – au contribuit suspiciunile şi
acuzele privind trecutul său legionar. A te ocupa de Mircea
Eliade a devenit sinonim cu a avea simpatii gardiste. De la
articolele lui Norman Manea şi ale Adrianei Berger, de la
cercetarea lui Leon Volovici, publicată iniţial în Marea
Britanie, Ideologia naţionalistă şi problema evreiască în
România anilor ’30, de la tipărirea Jurnalului lui Mihail
Sebastian, avem de-a face cu reacţii inflamate atunci când,
într-un context sau altul, se pomeneşte numele lui Mircea
Eliade.
Cert este că, în ciuda atâtor apariţii editoriale, creaţia
lui Mircea Eliade nu este înţeleasă de publicul larg, care, în
cel mai bun caz, se apropie de ea dintr-un puseu de
99