GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

conştiinţei, fărâmiţată în particule cuprinse de o
distrugătoare mişcare browniană.
Istoricul religiilor a izbutit să-şi menţină integral
luciditatea şi să respingă, ca şi Gadamer, reducţionismul
istoricist. Exilatul, fiinţă descentralizată prin jocurile
Istoriei, şi-a regăsit echilibrul.
2. Labirintul – un model mitic
şi ramificaţiile sale
2.1 Dacă experienţa exilului traduce orbecăirea prin
labirint, într-o angoasantă existenţă excentrică, ea
echivalează, în acelaşi timp, cu peregrinarea constantcirculară
pe traseul circumferinţei. În fond, soluţia
salvatoare este una singură: ieşirea din labirint şi saltul în
Centru. Drumul către Centru este întotdeauna dificil,
mărturiseşte Eliade în Mitul eternei reîntoarceri
7
2 . Fie că
îl parcurgi dinspre marginile care îi permit existenţa,
detectând dialectica provincie / Centru în paradigma
culturii româneşti în raport cu o cultură occidentaleuropeană,
fie că îl urmezi ciclic dinspre un topos al
exilului spre un spaţiu înzestrat cu un mănunchi de
trăsături originare, drumul spre Centru configurează
atotcuprinzătorul labirint. Eşti liber să încerci a-i găsi
ieşirea, deschide-rea, Centrul – tot aşa cum eşti liber să te
opreşti, înnebunit de imaginile colosale care te împresoară.
Pentru Eliade, ca şi pentru Socrate sau unele filosofii
indiene, omul suferă pentru că ignoră valoarea propriei
fiinţe. Îşi ignoră statutul central; îşi refuză centricitatea.
Dezastrele umanităţii provin dintr-o amnezie absurdă.
Omul nu îşi mai aminteşte adevărul, spune Socrate, nu-şi
mai recunoaşte sufletul, afirmă şcolile indiene. Sufletul nu
se referă la viaţa psihomentală, la anima, ci la o entitate
ontologică: spiritus.