GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

tehnicile arhaice ale extazului. (Jurnalul
77
16 va arăta regretul
lui Eliade că nu a reuşit să aprofundeze, în Şamanismul,
originile extatice ale poeziei epice şi lirice.) Structura
literară extatică este verificată atât de mitologia germană şi
elină (prin Odhin şi Orfeu), cât şi de funcţia ritualică,
eliberatoare, cathartică şi gnoseologică a creaţiei.
Interferenţele dintre mit şi literatură formează o
situaţie tipică. “Se poate vorbi, de fapt, de o geneză
reciprocă?” 17 , se întreba Adrian Marino. Răspunsul
categoric urmează imediat după retorismul aparent al
întrebării. În mit, accentul cade pe naraţiune, scenariu şi
repetiţie, căci el povesteşte cum ceva a fost creat,
evenimente considerate ca istorie reală, sacră,
semnificativă, cu funcţie ontologică şi exemplară, care
oferă un model activităţii umane. Disocierea povestire
mitică/povestire literară are loc datorită intervenţiei
conştiinţei ficţiunii şi a ideii de «literatură». Pentru spiritul
arhaic, care trăieşte în orizontul mitic, naraţiunea se
confundă cu actul evocării şi povestirii mitului. Experienţa
propriei literaturi îl ajută pe Eliade să surprindă elementele
esenţiale omologării, interferenţei şi disocierii între mit şi
literatură. Trebuie să subliniem, pe scurt, că autorul nu
face literatură ca să ilustreze teorii despre mitologie şi
ficţiune, deşi unele implicaţii dogmatice sunt câteo-dată
evidente. Totuşi, literatura îşi creează propriul său univers,
oferind, asemenea mitului, revelaţia unei alte lumi.
Ambiguitatea ei se adânceşte datorită semnificaţiilor
neobişnuite în realitatea cotidiană.
Mircea Eliade reia problema prelungirii mitului în
literatură, motivată de două direcţii. Anumite structuri şi
figuri mitologice se regăsesc în universul ficţional al
literaturii şi, cu atât mai mult, în ambele cazuri este vorba
de o creaţie, adică de creaţia (identificată cu revelaţia) unor
lumi paralele universului cotidian. În felul acesta,
semnificaţia mitică apare exploziv în existenţa banală,