GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

Apropierea acestei intersecţii angoasant proteice de
procesul dialectic al manifestării sacrului este verosimilă,
dar mărginită. În planul fantasticului, sacrul şi profanul nu
transcriu concepte de substanţă; denotă doar calităţi. Sacrul
şi profanul – observă Wilhelm Dancă – identifică aici
“proprietăţi care nu fac parte din natura obiectelor ci din
reprezentarea lor, concept care evocă orizontul creaţiilor
folclorice pe de o parte, iar pe de alta, conceptul cheie al
şcolii sociologice franceze, acela de reprezentare
colectivă.” 19
Din moment ce, la nivelul fantasticului, sacrul şi
profanul amintesc de o relaţie convertibilă, opoziţia dintre
termeni se transformă într-o dialectică atributivă, clădită
pe raportul dintre a fi/a nu fi consacrat. În literatura lui
Eliade, o dialectică exclusivă nu îşi poate dovedi
viabilitatea. Or, existenţa opoziţiilor totale (precum le
promova E. Durkheim) va conduce la supremaţia
ambiguităţii. Din acest punct de vedere, apropierea de
dialectica indiană (realitate-iluzie), propusă de Wilhelm
Dancă, pare a fi perfect motivată. În acest fel, profanul lui
Durkheim va fi înlocuit, ca termen al dialecticii, de Maya
sau samsara. În Nopţi la Serampore, Douăsprezece mii
de capete de vite, La ţigănci, proiecţia fantastică se
fundează pe raportul dintre iluzie şi realitate. Un raport
care inoculează o nuanţă în plus când prozatorul vorbeşte
despre universul din La ţigănci ca despre o lume reală
care este şi nu este în acelaşi timp. 20
1.5. Conţinutul sacru şi mitologic al creaţiei nu rezolvă
problema originii literaturii pe deplin. Această concepţie
este completată de Mircea Eliade prin apelul la o altă
“lege”, diametral opusă: literatura ca desacralizare şi
degradare progresivă a mitologiei. Originea literaturii ca
fenomen şi morfologie estetică trebuie căutată şi în
procesul universal de laicizare, de supravieţuire ascunsă a
79