GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

fiecărei structuri în parte. Eliade experimentează
posibilităţile de împlinire simultană în ştiinţă şi beletristică
– trăirea în două universuri spirituale în acelaşi timp
condensează o (altă) provocare a vieţii sale. Sinteza la care
tinde se înscrie în tradiţia enciclopedismului românesc:
“Brâncuşi, Blaga, Eminescu şi Mircea Eliade acced la
universal prin «arhaic»”
93
53 , observă Mircea Muthu, plecând
de la Sergiu Al George. Şi adaugă: “... enciclopedismul
românesc – şi nu numai el! – reintegra în circuitul modern
valorile cele mai stabile (id est: imemoriale), în baza a ceea
ce Blaga numea «năzuinţa formativă entelehială».” 54
Recuperarea nu putea evita, în mod natural,
monumentalitatea.
Mircea Eliade a conjugat fără încetare două moduri de
a fi în lume: al creatorului şi al omului de ştiinţă. În ultimul
său interviu, Ovidiu Cotruş sublinia şi el paradoxul
existenţial şi stratagemele narative care legau cele două
calote ale operei lui Mircea Eliade. “Diversitatea
speculativă, problematica variată, concentrată în jurul
câtorva idei de bază, nu exclud unitatea profundă a
personalităţii, aşa încât se pot stabili, de către cei care
cunosc ambele aspecte ale activităţii lui, certe legături de
comunitate.” 55
Cele două căi de vieţuire au fost tot timpul într-o
interdependenţă organică, una dintre ele revendicând
existenţa celeilalte – o permanentă împletire care să
asigure satisfacerea deplină a complementarităţii.
Scriitorul îşi construieşte opera pe datele recuperate prin
anamneză şi validate (chiar a posteriori) de cercetarea
ştiinţifică; evidenţiază o serie de adevăruri, chiar dacă se
mişcă pe terenul alunecos al metafizicului şi ficţiunii. Dacă
se poate vorbi despre o tensiune între scriitor şi istoricul
religiilor în cazul lui Eliade, ea se găseşte în precauţia de
care dă dovadă prozatorul în relaţia sa inevitabilă cu cel
din urmă56 . În legătură cu nuvela Şarpele (1937), în care