GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

2.6. Labirint şi cunoaştere. Gândul aleargă spre
biblioteca-labirint configurată de Umberto Eco în romanul
Numele trandafirului. Coincidenţă? Nimic ce-ar merita
luat în seamă? Se va vedea imediat.
Prin definiţie, biblioteca este menită să ascundă
valoarea scrisă de inconştienţa (sau indiferenţa) negatoare
a lumii profane. În bibliotecă intră “iniţiatul” în lectură;
pragul bibliotecii marchează trecerea dincolo, într-un alt
spaţiu al cunoaşterii. Pentru ochiul profan, acultural şi excentric,
acest topos nici nu există: este desfiinţat prin
atitudine, prin orbirea provocată de el însuşi. Pragul
funcţionează dual, ca în orice ritual de iniţiere – opreşte pe
unii şi permite accesul altora. Ca atare, biblioteca ascunde
şi, simultan, dezvăluie; permite şi, concomitent, interzice.
Mai mult: ea există şi nu există. Existenţa ei, ca a oricărui
alt principiu arhetipal, primeşte consistenţă doar prin
intermediul calităţii ochiului care o priveşte. Acesta îi dă
formă, îi conferă materialitate şi îi descifrează
funcţionalitatea. Aşa cum labirintul poate fi numai o
structurare pământeană a haosului (care nu aparţine în fapt
fiinţei umane şi pe care aceasta o neagă, ontologic, a
priori), biblioteca riscă să rămână şi ea un no man’s land.
Un topos-atopos. Dar relaţia dialectică subversivă care o
structurează acceptă cu totul alte finalităţi: posibilul
demers al afirmării bibliotecii ca variantă a labirintului şi
studierea materializărilor ei în gândirea lui Mircea Eliade
descoperă câteva elemente interesante.
Originea numelui labirintului a iscat multe discuţii.
René Guénon
15
15 este de părere că el nu derivă din termenul
“labrys” (securea dublă cretană), ci ambele cuvinte ar avea
un strămoş comun, mai vechi: rădăcina “la” (de unde
“laos” în greacă şi “lupis” în latină), care se referă la
piatră. Etimologic, labirintul este conceput ca o construcţie
în piatră şi o reprezentare a genului ciclopic. Materialul