GRAŢIELA BENGA TRAVERSAREA CERCULUI Centralitate ...

labirint, mă simţeam închis din toate părţile. Parcă m-aş fi
aflat prizonier într-o imensă sferă de metal. Parcă nu mă
mai găseam în pântecul balenei, ci înlăuntrul unei imense
sfere de metal. Nu-i vedeam nicăieri marginile dar mă
simţeam iremediabil închis înlăuntrul ei, simţeam că oricât
m-aş zbate, oricât aş înainta, oricât de departe de centrul de
unde plecasem şi mai aproape de marginile ei, marginile
acestea de fier îmi rămâneau inaccesibile. Mă simţeam
condamnat tot restul vieţii să mă învârt orbeşte, zadarnic,
înlăuntrul sferei acesteia, ca în întunericul unui labirint. Şi
totuşi într-o zi, aproape fără să-mi dau seama – am
sfărâmat coaja şi am ieşit aşa cum ai ieşi dintr-un imens
ou, a cărui coajă ţi se pare inaccesibilă, invulnerabilă ca o
lespede şi pe care, abia atingând-o, s-a sfărâmat. Şi am
ieşit din nou la lumină, am ieşit din labirint...”
138
98 Mesajul pe
care Ştefan Viziru îl transmite lui Biriş evocă dublul semn
al labirintului care modulează sin-cronic rătăcirea şi
regăsirea; itinerarul labirintic este orientat spre un moment
în care starea de transparenţă a universului poate fi sesizată
şi decodată.
În fine, aceeaşi imagine a labirintului protejează
dezechilibrul identităţilor, aşa cum transpare el din marele
spectacol al lumii; Nouăsprezece trandafiri, Uniforme
de general şi Incognito la Buchenwald sunt textele
ameţitoarei dinamici a măştilor, prin care se
redimensionează relaţia dintre identitate şi alteritate.
Actorii geniali din proza postbelică a lui Eliade decupează
prin arta lor o autentică pierde-re în labirintul identităţii:
cei care suportă această rătăcire sunt spectatorii, nevoiţi să
adulmece fiecare semn ce ar putea ajuta la descifrarea
spectacolului. Pierduţi în faţa unei performări
autoreglatoare, spectatorii se simt aruncaţi într-un vârtej
labirintic din care trebuie să extragă sensul jocului
identităţilor şi al rotaţiei dintre identitate şi alteritatea
reprezentată.