Studiu privind valorificarea patrimoniului natural, cultural și istoric

Şi la gorjeni cu opt săptămâni înainte de Paşte era lăsatul postului de carne, iar după o
săptămână se intra cu adevărat în post prin lăsatul postului de brânză. De aici a rămas şi
zicala referitoare la durata acestui post: „șapte săptămâni şi cu a brânzei opt". Manifestarea
distinctă şi predominant spectaculoasă la cele două ‖lăsături de sec” este strigarea peste sat,
făcută de copii ori de tineri, la care alături de strigături cu puternic accent moralizator şi
satiric, se fac şi urări de belşug în casă şi pentru recolta câmpului.
În monografia localităţii Căleşti (comuna Stăneşti), se dă următoarea explicaţie obiceiului
strigării peste sat: „Se ştie că romanii, când au cucerit Dacia şi s-au aşezat întrânsa, n-au
găsit pământul pustiu, ci locuit cu daci, având aşezări statornice în oraşe şi sate. Dar
romanii, ca oricare cuceritori prin forţă şi uzurpatori, nu puteau trece în ochii dacilor decât ca
vrăjmaşi, cum era şi natural, căci aceştia le luaseră din mână puterea administrativă şi le
micşoraseră şi spaţiul vital”
Romanii au alcătuit şi ei sate şi le-au aşezat printre satele dace, căutând încontinuu să
stabilească legături de prietenie sau chiar de rudenie cu dacii, dar aceştia nu consimţeau în
ruptul capului, ci menţineau veşnic o atmosferă duşmănoasă faţă de cotropitori.
În ajunul Anului Nou roman (ultima zi a lui februarie), ei ieşeau la hotare şi seara, prin
ajutorul focurilor aprinse, chemau pe cei din satele dace, ca să le comunice dorinţe de-ale
lor, în vederea viitorului trai bun de peste an. Cuvintele ce le strigau erau exact cele ce se
strigă şi astăzi, numai că aceia ce le strigă acuma, nu-şi dau socoteală de rostul şi
însemnătatea lor:
‖- Ausi, morem ausi? : Aveţi plăcere să cunoaşteţi voinţa noastră? / - Cette, morem cette!:
Arătaţi dorinţa, arătaţi!"
Şi astăzi în Căleşti, la „lăsatul postului de Paşti", seara, se fac „opaiţuri", adică, la hotare se
adună flăcăi şi fete şi fac horă. Aci, se leagă într-o prăjină bifurcată un snop de fân şi i se dă
foc, apoi se ridică sus şi se strigă: „Auzi, măre, auzi! / Ce ţi-e, măre, ce ţi-i? / Cutare sau
cutare lucru...". Aici se spune o dorinţă de îndeplinit, sau altceva, bunăoară : „Uite, fata
cutare, din cutare loc, Vrea să facă o punte din argint Până la băiatul cutare, din cutare loc".
La Godineşti, de lăsatul secului de Paşte, se ieşea în prispa casei şi aşa pe întuneric strigau
copiii cât şi bătrânii: ”Aoş, măre, aoş! ”(Auzi, măre, auzi!). De la o alta casă, li se răspundea
tot cu glas tare: ‖Ce ţi-e, măre, ce ţi-e?” Atunci, acela ce a strigat, făcea urare de an bun la
vară: ‖Pe unde o merge plugul să meargă ca untul, pe unde o trece sapa să meargă ca apa;
cofragii să fie cât fagii, drugile ca turugile, dovleci peste dovleci, nu ca acu cu vrejii goi; sau
la mine să fie aşa şi la tine aşa. Despre găini: găinile mele ouătoare şi ale tale
cotcădăitoare”. Se mai ‖arunca” şi câte o glumă de păcăleală, stârnind hazul celorlalţi, care
numai se auzeau, dar nu se vedeau, căci era noaptea târziu.
Obiceiul aprinderii focurilor la lăsatului postului de Paşte este practicat şi astăzi în tot judeţul,
dar strigarea peste sat, se mai păstrează doar în puţine localităţi. La Preajba, strigarea se
rezuma în principal la legăturile sentimentale dintre tineri, prevestind viitoarele căsătorii de
întemeiat după Paşte. Această întemeiere de casă nouă era exprimată metaforic prin podul
de mătasă ori cel de dovleţi: "- Aii Mori? / - Ce ţi-e Mori! / - Să facem un pod de mătasă De
la... din casă! / - Şi altul de dovleţi Pân' la... în ungheţi! / - S-oface, nu s-o face, Dar lor tare le
place!”
Erau strigate şi fetele bătrâne ori erau satirizate şi legăturile sentimentale (simpatiile) dintre
cei căsătoriţi. Chiar dacă se stârneau hohote de râs, nimeni nu se supăra. Dimpotrivă, de la
100