FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Octavian Soviany
netăgăduit, rolul lui fiind acela de a pregăti (arată Guenon) o renaştere
spirituală şi de a face loc astfel „adevăratei religiozităţi”. El reprezintă
„faţa diurnă” a apocalipsei care e mereu sfârşit dar şi început, căci, după
ce şi-a exercitat pasiunea nimicitoare asupra omului şi a lumii (fie că
e vorba de universul lucrurilor sau de acela al semnelor), apocalipticul
devine acum fascinat de propria-i nimicire. În fond, instaurarea în
apocaliptic corespunde astfel poate cu acea im-punere (Ge-Stell)
care - din perspectiva lui Heidegger - caracterizează lumea tehnicii
moderne. Întrucât, dacă dintr-un punct de vedere Ge-Stell corespunde
cu punctul suprem de uitare metafizică a fiinţei (şi se poate echivala
cu „faţa nocturnă” a apocalipticului), nu e mai puţin adevărat că, pe
de altă parte, tocmai în societatea tehnicii şi a manipulării totale -
unde omul pune lucrurile ca pe obiecte ale manipulării sale, dar este,
la rândul lui, solicitat la noi prestaţii, adică este manipulat de obiecte
- devine posibilă şansa unei noi surveniri a fiinţei (ceea ce ar fi analog
cu „faţa diurnă” a apocalipsei. Căci - scrie Heidegger - în Ge-Stell „toată
existenţa noastră se găseşte pretudindeni provocată - când în joacă,
când ca impuls, când aţâţător, când ca îndemn - ca să apuce, să
planifice şi să calculeze fiecare lucru” 13 .Comentând această afirmaţie
a filosofului, Gianni Vattimo o corelează surprinzător cu starea de
shock despre care vorbea Walter Benjamin încercând să definească
efectul cinematografului, implicând prestaţii optice asemănătoare
cu reacţiile unui pieton ce se mişcă prin traficul dintr-o metropolă
modernă. „Cinematograful - scrie în această ordine de idei Benjamin
- este forma de artă ce corespunde pericolului tot mai mare de a-ţi
pierde viaţa, pericol de care contemporanii sunt constrânşi să ţină
cont” 14 . Prin urmare - conchide teoreticianul „gândirii slabe” - provocarea
sub care stă existenţa omului modern „e analogă condiţiei pietonului
din metropola lui Benjamin, pentru care arta nu poate fi decât shock,
depeizare continuă şi, în fond, exerciţiu de mortalitate. Acea chance de
a depăşi metafizica pe care o afirmă Ge-Stell-ul e legată de faptul că, în
el, om şi fiinţă îşi pierd determinările pe care metafizica li le-a atribuit,
natura nu mai e doar locul legilor necesare ale ştiinţelor pozitive, în timp
ce lumea umană - supusă şi ea cu duritate tehnicilor de manipulare -
nu mai e domeniul complementar şi simetric opus al libertăţii, câmp
al ştiinţelor spiritului. În această nouă amestecare a cărţilor, teatrul
metafizicii cu rolurile sale definitive apune şi de aceea se poate ivi şansa
unei noi surveniri a fiinţei” 15 . Acest optimism ontologic - în consonanţă
cu capacitatea apocalipticului de a-şi converti toxinele demoniace
într-o paradoxală faţă diurnă - redimensionează raportul dintre om şi
obiect sau semn. Tendinţa subiectului uman de a se lăsa substituit de
propriile sale manopere ni se înfăţişează, dintr-un asemenea unghi, nu
doar ca efectul unui joc sinucigaş în care omul se implică în calitate
100