FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Mircea Morariu
provine totuşi de la grecescul theatron
care înseamnă „locul din care se vede”.
Colţişorul în care se petrec o bună
parte dintre dialogurile dintre
Allan şi Harold e, din nefericire, ingrat
pentru o bună parte, cam jumătate,
dintre spectatori. Aceeaşi categorie
de spectatori, din care am avut neşansa
să fac şi eu parte, categoria „defavorizaţilor”
plasaţi în vecinătatea difuzoarelor
din care ţâşneşte o muzică
dată la intensitate maximă, mai trebuie
pe deasupra să facă eforturi spre
a pricepe măcar un pic din ceea ce
rostesc protagoniştii secvenţelor cu
pricina, fiind carevasăzică supuşi
unei duble discriminări. Consecventă
proiectului său şi la nivel regizoral,
Chris Simion nu depăşeşte din punct
de vedere spectacologic statutul
unei lecţii despre India şi specificul
său. Muzicile, dansurile, focurile şi
altele asemenea rămân doar glazura
ciocolatie ori ambalajul strălucitor ce
nu pot să suplinească inconsistenţa
de caşcaval a blatului.
(3) Nici jocul actoricesc nu prea
e de natură să procure satisfacţii
depline. Se vede cât de colo că şi la
acest capitol spectacolul e „crud”, că
mai era de lucru până a se putea
spune că rolurile au fost cu adevărat
asumate. Iar lucrul e valabil nu
numai în cazul acelor actori cărora în
chip vădit li s-a cerut să spună textul
„alb”, fără prea multă implicare. Ar fi
de discutat cât de justificată e o astfel
de cerinţă. În orice caz, e vizibil de
la o poştă că mulţi, mult prea mulţi
dintre actorii din distribuţie sunt încă
munciţi de spaima că nu vor spune
tot textul, în loc să se poată concentra
asupra felului în care îl spun. Reglajul
fin e (sau era în seara în care am
văzut eu spectacolul) străin montării.
Grija pentru nuanţe asemenea.
Mihaela Gherdan (căreia i s-a atribuit
142
peste noapte rolul Maitreyi) porneşte
extrem de timorată, indubitabil
stăpânită de trac, rămâne multă
vreme exterioară, nu transmite nimic
din inocenţa complicată şi rafinată,
din ambiguitatea aţâţătoare a
personajului încredinţat. Lucrurile
se mai îndreaptă pe parcurs, nu ştiu
însă dacă nu cumva mult prea târziu.
Ceva mai sigur pe rol e Richard Balint,
interpretul lui Allan , numai că asta
nu înseamnă nicidecum că actorul
şi-ar fi dat măsura reală a talentului
său. Rolul e conceput şi e jucat à la
légère. Poate că la reprezentaţiile
ulterioare lucrurile să stea altfel spre
binele interpretului şi al spectacolului.
Tânărul Ciprian Ciuciu (Lucien Metz)
nu depăşeşte faza rostirii şcolăreşti
a textului, în vreme ce Elvira Platonn
Rîmbu, Şerban Borda, Lucia Rogoz,
Sorin Ionescu, Adela Lazăr nu
depăşesc statutul de pioni de care
se serveşte demersul regizoral, un
demers care nu prea le stimulează
creativitatea. Micuţa Renata Rîmbu
(Chabù) chiar are stofă de actriţă şi
culmea e că tot ceea ce rosteşte ea pe
scenă se aude perfect, lucru ce nu se
întâmplă în cazul actorilor cu diplomă.
Alexandru Rois trece prin scenă cu
amatorismul specific diletantului,
evoluţia sa lăsându-ne dreptul de a
ne întreba de ce s-a făcut apel la el
câtă vreme Teatrul dispune de actori
pe care până acum nu i-a distribuit în
nici o premieră din actuala stagiune.
Iar profesorul de franceză care
sunt nu poate încheia fără a atrage
atenţia că „ia-mă cu tine!” se spune
totuşi „emmène -moi avec toi” şi
nicidecum „prends -moi avec toi”. O
ştim de la şcoală, dar o ştim şi din
cântecele lui Charles Aznavour sau
Mireille Mathieu în care se regăseau
respectivul îndemn şi verbul în
cauză.