FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

de regizoare. Din păcate, respectivele
modificări, dar mai cu seamă
încăpăţânarea întru susţinerea unei
idei, care, e adevărat, există în textul
eliadesc, dar astfel formulată încât să
nu obtureze altele, se decontează întrun
chip deloc profitabil în capitolul
teatralitatea dramatizării. Preocupat
excesiv de exemplificarea diferenţelor
între civilizaţii, scenariul creează
premisele unei lecţii despre India şi
mentalităţile ei, a unei expuneri cu
imagini în mişcare. Cel însărcinat
în principal cu susţinerea „cursului
scurt de civilizaţie indiană” e Lucien
Metz, prezenţă episodică în roman,
supradimensionată în scenariu.
Lucien Metz e caracterizat de Allan în
jurnalul său ca fiind un „gazetar incult
şi impertinent, cu mult talent şi multă
perspicacitate”, venit în India cam
în acelaşi timp cu Allan, cu gândul
de a scrie „o carte despre India. O
carte de succes, politică şi poliţistă”.
Lui îi e transferată misiunea de a
ne vorbi despre codurile civilizaţiei
indiene, de a rezuma o seamă de
episoade, ba chiar de a rosti un citat
din Rabindranath Tagore, indiciu că
nu e chiar atât de nedus la şcoală
precum e caracterizat la început. Se
merge până acolo încât mai-mai
că se induce impresia că nu Allan,
ci chiar Lucien Metz ar fi alter-ego
-ul lui Mircea Eliade. Iar în loc să fie
povestire ori ocazie pentru simţire,
cum am văzut că îşi dorea Chris
Simion, scenariul dobândeşte alura
fadă de curs de cultură şi civilizaţie.
Dramatizarea eşuează într-un colaj
adramatic de fapte ce arată ce se
întâmplă atunci când cineva nu
respectă codurile şi regulile. Problema
e că textului de spectacol îi scapă
printre degete tocmai inefabilul,
senzualitatea, erotismul bizar, adică
„mitologia voluptăţii” pe care o invoca
Cronică teatrală
Gaston Bachelard. Mircea Eliade,
istoric al religiilor şi perfect cunoscător
al Indiei, nu a dorit nicidecum să
facă din romanul său o prelegere de
antropologie, interesul său principal
vizând sugestia senzualităţii indiene,
poezia şi originalitatea ei, căreia nu
îi şade deloc bine să fie prezentată
didactic. Sporirea ponderii unor
personaje (Mantu devine un veritabil
agent al răului voluntar, un rău
deopotrivă contrapus dar şi asociat
celui făcut de Chabù) nu rezolvă
problema deficitului de teatralitate
autentică a dramatizării.
(2) Regizoare tânără, Chris
Simion nu dă semne a fi fost îndeajuns
pregătită să suplinească prin mijloace
autentice adramaticitatea vădită
a textului de spectacol. Oricât de
multe dansuri ar aduce ea în scenă,
oricâte elemente zise „de atmosferă”,
ar fi convocate oricât de mare ar fi
consumul de foc şi de artificii, montarea
se fixează într-un imobilism dar
şi într-un deficit de emoţionalitate din
care nimeni şi nimic nu izbuteşte să o
scoată. Optând pentru un spectacol de
tip studio, cu public pe scenă, cred că
regizoarea a avut în vedere instituirea
unei relaţii speciale de comunicare, a
unui fluid emoţional între interpreţi şi
spectatori. Numai că pentru ca acest
lucru să se întâmple era obligatorie
judicioasa gestionare a spaţiului de
joc, astfel încât ceea ce se întâmplă
acolo să poată fi perceput de public,
fără ca pentru asta el să fie supus la
nenumărate cazne. Admit că scena
Casei de Cultură a Sindicatelor, unde
au loc acum spectacolele Secţiei române
a Teatrului orădean, nu e nici
prietenoasă, nici generoasă. Dar ţine
de ştiinţa regizorului să proiecteze
în aşa chip acţiunile scenice încât
ele să fie văzute, nu doar intuite, nici
ghicite, de spectatori. Cuvântul teatru
141