FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Orizonturile apocalipticului
prezenţa unui hedonism născut din patosul banalizării, adică (pe linia
gândirii psihanalitice a lui Paul Diel) al ocultării „pulsiunii esenţiale”
(având ca finalitate punerea în acord a subiectului uman cu sensul
ultim al vieţii,respectiv evoluţia) concomitent cu exacerbarea pulsiunii
sexuale şi materiale. Prezenţa creştinismului ca o coordonată a societăţii
liberale nu trebuie să ne iluzioneze, căci (ne încredinţează Ellul)
mundus-ul burghez îi substituie adevăratului creştinism un creştinism
asimilat, golit de orice accent polemic sau subversiv în raport cu
ordinea burgheză şi redus în ultimă instanţă la un ritualism fără
substanţă şi la sentimentalism filantropic.Astfel încât, după ce Nietzsche,
urmat de o bună parte din gândirea secoluluiXX reuşise să denunţe
„minciuna istoriei”, reducând-o la dimensiunile ei de ideologie, în
teoretizările lui Fukuyama discursul istoric se reideologizează.
Proclamată drept „cea mai bună dintre lumile cu putinţă”, lumea
apocalipticului se transformă într-un miraj caleidoscopic şi policrom,
ideologiile neantului şi „noua fericire” revendicându-se, în egală
măsură de la un hedonism al vacuităţii şi de la degustarea voluptuoasă
a nihilului ce îl caracterizează pe Homo apocalipticus. Iar
postmodernismul ni se revelează, dintr-o asemenea perspectivă, (şi) ca
o ideologie, conducând spre apologia „bravei lumi noi” şi definindu-se
între coordonatele unui post-umanism reducţionist care ţinteşte
funcţionalizarea omului şi face din capacitatea de adaptare la
civilizaţia video-clipului o virtute superlativă. Există astfel o evidentă
implicaţie politică a postmodernismului, căci - spune Linda Hutcheon
– „arta postmodernă nu poate fi decât politică, cel puţin în sensul în
care reprezentările - imaginile şi povestirile sale - pot fi orice, dar numai
neutre nu, oricât de estetizant ar apărea ele sub forma lor parodic
autoreflexivă. Cu toate că postmodernul nu susţine o teorie efectivă de
acţiune care să permită trecerea la acţiunea politică, el acţionează în
direcţia transformării inevitabilului său fundament ideologic în spaţiul
unei critici denaturante” care încearcă „să dedoxifice reprezentările
noastre culturale de conţinutul lor politic de netăgăduit” 18 . Deşi în
aparenţă discursul postmodernist este „inextricabil legat de critica
relaţiei de dominaţie” (Wellbery), această critică rămâne una de un soi
cu totul aparte, marcată de „propria-i complicitate cu puterea”
(Hutcheon), sfârşind prin a problematiza şi submina ideea însăşi de
subversiune şi convertindu-se astfel într-o acţiune care urmăreşte
„domesticirea” elementelor potenţial rebele în raport cu sistemul
nihilocratic al societăţii post-umaniste. Şi e semnificativ din acest punct
de vedere că Mircea Cărtărescu tratează cu suspiciune experimentul
textualist de pe o poziţie în mod evident ideologică,fiind de părere că
acesta e inspirat „de o ideologie şi de o practică literară rive gauche în
care nu e greu de identificat influenţa unor grupări ale stângii
103