FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Cercul de la Sibiu
se înfăţişează ele într-un întreg corpus de texte cerchiste, este util să
luăm în discuţie contextul extracultural ori cel cultural care au făcut
posibil fenomenul.
Mai întâi, contextul politic particular şi ambianţa specifică, dată
de o culoare locală de inconfundabil europenism transilvan.
Să ne imaginăm aşadar puternica traumă sufletească încercată
de studenţii Universităţii Daciei Superioare din Cluj, înfiinţată în 1919
de Consiliul Dirigent, siliţi de împrejurările istorice a se muta la Sibiu,
în toamna anului 1940, în urma nefericitului arbitraj de la Viena şi a
pierderii Clujului.
Viitorii cerchişti au cu toţii în jur de 20 de ani, sunt studenţi în
primul sau al doilea an de facultate şi se constituie în prima generaţie
intelectuală ardeleană, născută după Unire. O generaţie pentru care,
în anii de formare, idealul naţional, realizat deja, nu mai constituia
preocupare centrală şi raţiune de existenţă şi de activism pragmatic,
cum se întâmplase cu generaţia memorandistă, cu cea a lui Slavici sau
cu cea a lui Goga, mai bine zis cu toată elita culturală ardeleană de la
1848 încoace. O generaţie ce părea menită studiului şi aprofundărilor
intelectuale, rafinamentului şi acribiei docte, în linia binecunoscută
a cărturarismului de dincoace de munţi, uşor pedant şi încărcat de o
încruntată seriozitate. În acest sens, tânărul Negoiţescu este exemplar:
lecturi vaste şi bine dirijate înspre o finalitate de enciclopedism modern,
educaţie „solidă”, cu principii uşor vetuste şi tabuuri severe, dar şi cu
histrionisme exultante şi o nebănuită şi precoce apertură culturală
(cu un perfect sincronism de mode şi gust) care desfiinţa provincia,
în sens peiorativ, şi se racorda la un stream ideatic, nu numai mitteleuropean,
ci chiar paneuropean. În termeni de mitologie politică, fără
a mai fi primordial şi impetuos, idealul naţional era un mit remanent
şi încă productiv, cu toate că, din ce în ce mai mult, modelul societăţii
deschise şi al democraţiei liberale reprezenta un standard capabil să
mobilizeze, în ciuda unor derapaje de care ne vom ocupa mai târziu,
intelectualitatea universitară tânără.
„Fac parte din generaţia ridicată în România Mare, cea de
după 1918 – va scrie mai târziu I. Negoiţescu. Pentru noi ţara era o
entitate definitivă şi eram profund şocaţi de dizlocarea ei.” Blagiana
„ţară din gând”, privită ca entitate psihomodelatoare, era o realitate
sufletească intrinsecă, în stare a mobiliza încă mari elanuri active
în tânăra generaţie a momentului. Mari energii care, deturnate de o
inconturnabilă fatalitate istorică, puteau antrena cu uşurinţă mari
traume individuale sau colective. E cazul acestei prime mari „generaţii
de creaţie” − ca să folosim formula lui Vianu − de după Unire, care se
vede smulsă brutal din acel nisus formativus pe care îl reprezenta alma
mater clujeană şi dintr-o realitate politico-socială relativ stabilă. Ea se
117