FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

lui erotice şi spiritu ale. Paralel,
tânărul indianist în cearcă şi formula
lui Joyce (Lumina ce se stinge, roman
început în 1930 şi publicat în 1934)”,
înfăptuind astfel „prima tentativă de a
introdu ce un nou model epic în literatura
ro mână. Maitreyi sedimen tează
a -ceste experienţe într-o naraţiune
seducătoare din multe puncte de
vedere”.
Romanul a fost primit cu entuziasm
la vremea apariţiei lui, în
1933. Bunăoară, în Cuvântul, „fe brilul
Mihail Sebastian”, cum îl carac terizează
undeva Gabriel Dimisianu,
îl întâmpina cu „tinerească, deloc
cenzurată emoţie”, în termenii următori-
„ Dacă ar ajuta la ceva, v-aş
spune că e cea mai frumoasă şi mai
tristă carte pe care am citit-o. Dar
mi-aş corecta această confesiune
categorică, amintind de alte pagini
frumoase, de alte poeme ale lui
Baudelaire, de unele versuri ale lui
Mallarmé, de anumite poveşti ale
lui Turgheniev, de Pan al lui Knut
Hamsun, de Le Grand Meaulnes al
lui Alain Fournier”. Tot fără a face
economie de superlative, Perpessicius
nota că „d. Mircea Eliade a sporit
cu unul seria miturilor erotice ale
umanităţii”, în vreme ce Pompiliu
Constantinescu, care până atunci
fusese destul de rezervat în aprecieri
la adresa scrierilor de ficţiune ale lui
Mircea Eliade, admitea că „timpul
m-a dezminţit revelator căci Maitreyi
este una dintre acele cărţi cu destin
de miracol în cariera unui scriitor
şi chiar a unei generaţii. Se va citi
romanul d-lui Mircea Eliade, în istoria
noastră literară, ca un moment de
graţie al autorului, viitorul rezervând
operei o situaţie analogă cu Manon
Lescaut, cu Paul et Virginie sau cu
acea încântătoare poveste de iubire
a Evului Mediu, Le roman de Tristan
Cronică teatrală
et Iseut”. Nu doar cititorii români au
fost şi sunt şi azi încântaţi de romanul
lui Mircea Eliade. Scriitorul îi spune ,
la un moment dat, lui Claude- Henri
Rocquet, că „într-o fermecătoare scrisoare
pe care mi-a trimis-o după
citirea romanului, Gaston Bachelard
vorbea despre o mitologie a voluptăţii.
Cred că avea dreptate, fiindcă, întrun
anumit sens, senzualitatea este
transfigurată”.
Peste ani, Eugen Simion va observa
că în Maitreyi „se ma nifestă un
prozator cu o gândire epică superioară
şi o tehnică fără sincope” şi distingea
în text trei nivele de temporalitate
şi, im plicit, trei niveluri ale scriiturii-
„(1) jur nalul intim al personajului care
trăieşte o întâmplare miraculoasă,
transformată într-o tragedie, plină
de sensuri; acesta înregistrează experienţa
în chiar momentul manifestării
ei; (2) însemnările ulterioare
ale diaristului care infirmă ori
completează primele impresii şi (3)
confesiunea naratorului pe măsură
ce naraţiunea se scrie după ce experienţa
(istoria) s-a încheiat”. Mai
reţin două observaţii ale lui Eugen
Simion. Cea în conformitate cu care
în Maitreyi „tehnica nu este deloc
complicată şi avantajul ei este acela
că diminuează sentimentul ficţiunii
şi sporeşte iluzia autenticităţii faptelor”,
dar şi pe cea ce subliniază cu
fineţe că Eliade contează pe ceea
ce criticul numeşte „desfăşurarea
mi tului erotic în situaţii neobişnuite.
Eliade introduce în scenariu tema
veche a incompatibilităţii dintre
sentiment şi datorie. Datoria este în
Maitreyi mentalitatea rasială adânc
înrădăcinată chiar în păturile culte
din Calcutta”. La rândul său,
Maria Vodă- Căpuşan sesiza în
cartea Mircea Eliade- spectacolul
magic (Editura Litera, Bucureşti,
139