FAMILIA Revistă de cultură Nr. 2 februarie 2008 ... - Revista Familia

Chris Tanasescu
Ibrăileanu, aşadar traducătoare. Patraş însuşi este, însă, traducătorul
lui Ibrăileanu, pe care îl readuce în contemporaneitate la modul cel
mai incitant şi pe care îl reformulează, re­citindu­l, ca pe o poetică, ba
chiar o soteriologie (şi cred că la Patraş ele sunt acelaşi lucru) profund
personală şi deschisă. Iar această conştiinţă de traducător – trădător „în
amor” – a criticului însuşi va constitui prilejul, spre finalul cărţii, pentru
nişte uluitoare remarci privind feminitatea, ba chiar neantul specific
criticului literar şi posibila sa salvare. Până acolo, însă, el se foloseşte –
prin fidelitate maximă faţă de opera acestuia – de Ibrăileanu, ca şi de
alţi autori în plan secund, pentru a­şi spune şi a­şi afla propria poveste,
oficiind un ritual subtil. Principiile opuse se unesc în sinteza „magicomistică”
a viziunii balzaciene, în care corespondentele unor yin şi yang
culturale se întâlnesc – „arta şi ştiinţa, intuiţia şi sistematizarea raţională
[…], într­o manieră unică şi inconfundabilă” (p. 71).
După această unio mystica, autorul se poate bucura de paradisul
în care a mai fost încă din viaţa asta – „paradisul lecturii” (care e şi
titlul preambulului) – în care uniunea principiilor devine şi cea dintre
autorul/critic şi cititor, primul devenind şi el un cititor la rândul lui, dar
unul ieşit din tribulaţiile analizei. Un astfel de autor îşi savurează răgazul
paradiziac continuând să scrie, dar acum doar ca un cititor, adică prin
citate, sublinieri, şi prin împrumutarea vocii altora. Procedeu tipic (şi)
postmodernilor, inutil de detaliat aici, numai că practicat de Patraş cu
o maximă implicare existenţială şi cu reală miză ontologică. Conform
unei riguroase topologii a paradisului (chiar şi a celui al lecturii, adică,
pentru Patraş, al dragostei), autorul, mereu atent şi ştiind totul şi ceva
în plus, găseşte aici un citat din Ibrăileanu despre Tolstoi (despre cine
altcineva era mai potrivit?) în care doar subliniază un marker (inclusiv)
al istoriei propriului text – „creaţie […] mai vie decât viaţa”(p. 73).
Are Antonio Patraş acest remarcabil talent de a vorbi prin cei pe
care îi comentează, fără să impieteze asupra subiectului sau asupra
rigorii analizei, şi reuşind astfel să performeze un ritual discret şi delicat,
dar foarte precis, al (re)găsirii de sine. Este vorba de o subtilă cultură
sufletească, sintagma aceasta însăşi fiind una pe care criticul o găseşte
şi o subliniază, în citat, de două ori în carte, o dată la Ibrăileanu, unde o şi
punctează cu exclamaţia „ce vorbă formidabilă!” (p. 97) şi altă dată, mai
târziu (şi cumva mai depersonalizat) drept „cultură a spiritului” (p. 177),
într­un citat din Hegel referitor la epicureanism, prilej iarăşi de lămuriri
capitale în subiectul spiritului epicureic al doctorului Codrescu. În alte
locuri, citatul, parafraza, glosa devin o orchestraţie subtilă dar polifonică
prin care vocea autorului se pierde şi se redefineşte. Ieşirea din cercul
strâmt al determinaţiei strict biologice înspre libertatea etică prilejuieşte
o rapidă panoramă a existenţei indistincte şi proliferante, în care Patraş îl
citează pe Arghezi fără să­l numească, lăsându­l apoi să treacă elegant
34